DISCURS

De ce PNL?

Sunt liberal şi membru PNL prin simplul fapt că iubesc Credinţa, Istoria şi Valorile Neamului Românesc. Sunt convins că PNL este cea mai bună alegere în contextul politic actual. Am certitudinea (prin argumente solide) că PNL este singurul Partid Istoric aflat azi la guvernare în Parlamentul României, sub egida USL, ceea ce nu este prea firesc dar face parte din conjunctura social-politică întru care supravieţuim. Deci, foarte pe scurt, am ales PNL pentru că-l văd un partid adevărat, demn, serios; nu partid de tip caricatură sau vreo struţo-cămilă ideologică precum este pseudopartidul PPDD şi altele.

Conştiinţa

Da, conştiinţa m-a adus aici şi acum. Îndemnat de conştiinţă încerc să formez o echipă tânără, puternică, cu demnitate şi bun-simţ. Accentul cade în special pe demnitate deoarece trăim într-o ţară în care "datul cu părerea" şi "aflarea-n treabă" a devenit o modă.

Proiecte

La capitolul proiecte nu vă pot spune că "aduc Luna după cer" şi că "fac marea cu sarea" fiindcă nu-mi stă-n caracter. Nu promit nimic ca să nu cad în ridicol şi demagogie. Munca de echipă este foarte importantă şi comunicarea. Vă rog pe dvs. să veniţi cu idei, cu propuneri, iar TNL - VRANCEA vă stă la dispoziţie. În final, vă asigur de încredre şi implicare, având idei surpriză, pe care sper să le concretizez în viitorul apropiat! Vă las pentru meditaţie legea luptătorului liberal , Nihil sine Deo, adică Nimic fără Dumnezeu, lait-motivul Partidului Naţional Liberal! Vă mulţumesc! Cu prietenie, student Dănuţ Belu!

Cerul - manuscris corectat (idee de carte)

Dănuţ Belu

Cerul

DĂNUŢ BELU

n. 3 Septembrie 1988

DJ , 2005-2008

Citeţ si ucenic de dascăl la Biserica "SF. DIMITRIE IZVORÂTORUL DE MIR" , COM. URECHEŞTI - VRANCEA, 2010

Debut literar - revista "SALONUL LITERAR" , NR. 73 , 2011

Debut în volum -           "Încercări poetice" , editura SF. IERARH NICOLAE , Brăila, 2012

Membru ASOCIAŢIA ORTODOXIA TINERILOR , 2012

Colaborator - Revista AVA (Agenda Valorilor Actuale) , 2013

În prezent - student la fac. de ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE din cadrul UNIV. DUNĂREA DE JOS - GALAŢI, domeniul Teologie Ortodoxă Didactică; nota zece la examenul de admitere, înscris în anul 2012

blog: danutbelu.blogspot.ro

        

          beludanutz.wordpress.com

Date de contact: beludanutz@yahoo.com

                        https://www.facebook.com/danut.belu.3

                        nr. tel. 0726 199 508

                                    0767 966 117

 

tatălui meu, cu lacrimi şi dor…

Motto:

"Merg pe stradă, deasupra mea e cerul, dar eu nu mă gândesc la el, este pur şi simplu. Cerul pe care l-am văzut o singură dată în viaţa mea. De atunci el este tot  timpul deasupra mea. În stânga şi în dreapta mea sînt casele văzute o singură dată în viaţa mea şi ele se schimbă una într-alta după o fantezie bineînțeleasă , liniştitoare, după fantezia orbului."

(NICHITA STĂNESCU)

Scriem

(în loc de prefaţă)

I

Scriem cuvinte, dar nu scriem Cuvântul potrivit. Scriem despre iubire, dar uităm că iubirea nu este o "scriere" ci o trăire intensă. A iubi înseamnă a ierta... A scrie nu înseamnă a transcrie. Scrisul este o artă. Arta este un meşteşug al sufletului. Orice scriere izvorâtă din suflet tinde să fie o capodoperă divino-umană. Sufletul scrie frumos, nu mintea. A scrie din suflet înseamnă a scrie frumos. Frumuseţea nu este degeaba. Frumuseţea este o enigmă...

II

Inima. Și inima este o pană de rouă, o pană de aur poleit cu freamăt de cer, o pasăre măiastră... ce scrie: eliberează-mă de dor... Dorul de “dor” e cel mai autentic dor dintre câte doruri a avut lumea. Scriem de dragoste și de dor. Scriem cuvinte aidoma stelelor ce strălucesc ca niște licurici simpatici. Scriem să scăpăm de teama de a fi... Scriem despre lumină, căci ne e frică de întuneric. Scriem despre viață căci ne e frică de moarte. Suntem muritori. Nu vrem să recunoaștem ceea ce suntem. Scriem poezie... Poezia reprezintă taina ființei și conștiința tainei omului sensibil și insesibil la sentimente reci. Intimitatea tainei, intimitatea ființei... scriem ca și cum totul ar fi scriere. Scriem despre om sub semnul întrebării. Omul este o întrebare fără răspuns... Omul este un curcubeu de vise. Omul este ceva inefabil, gingaș și plăpând... iar acel ceva este omul.

 

 III

 

 Stropi de aer plutesc prin universul credinței. Credem... Credem și scriem în ceea ce credem. Fără credință scriem metafore pe apă. Metafore inundate de mâl și alge. Fără credință scriem precum am scrie pe o apă unde și peștii se îneacă. Un fel de Marea Moartă, dar nu moartă din cauza sărăturii din apă, ci moartă de scrieri moarte. De ce e moartă Marea Moartă sau Marea de sare? E simplu, e moartă că nu are viață. Așa e și scrisul convertit absurd în mâzgăleală, în spoială... Totuși există estetica urâtului. Să fie o barcă de salvare estetica florilor de mucegai?

 

 IV

 

 Scriem ca să nu rămânem ancorați în tăcere. Scriem ca să nu uităm că există scriere. Ne scriem numele. Ne scriem gândurile... Dar de ce nu ne scriem timpul, inima, dorul, conștiința… ? Timpul nu se scrie, timpul se trece. Inima nu se scrie, inima bate... inima se trăiește... inima iubește... Nu se poate spune "te iubesc din stomac, creier sau ficat" ... "te iubesc din inimă" da, "te iubesc din suflet" da merge... Dorul nu se scrie se simte, se trăiește... Conștiința nu se scrie, conștiința se grăiește... Și tot așa.

 

 V

 

 Iubim natura ,dar nu trăim natural. Iubim cerul, dar nu trăim ceresc... Iubim, dar nu iubim cu iubire. Scriem despre sublim, mister, har, neant, beatitudine... dar nu scriem despre esența cuvintelor ci despre coaja lor tare ca piatra de râu. Scriem despre munte, dar iubim marea. Ce paradox! Scriem despre Dumnezeu, dar considerăm "mit" pe Mântuitorul Iisus Hristos. Scriem cuvinte... dar nu credem în Cuvântul Vieții.

 

 VI

Ne prefacem că a scrie e o joacă. Scriu ca să nu plâng... Scriu din ciudă că nu pot să zbor, dar nu scriu cuvinte, ci imagini. Cum scria Nichita Stănescu , “văd o pasăre ce se oua în timp ce zbura”... Cum e posibilă asemenea scriere? Un boboc de floare uscată ar privi drept "nebun" poetul și ar zice: clar e ceva abstract aici, sau aberații... pur  și simplu aberații... Așa să fie? Scriem cuvinte prin necuvinte. Scriem să salvăm lumea de la rătăcire și decădere în abisul deșertăciunilor. Scriem ca să fugim de efemer. Scriem ca să schimbăm omul, și omul nu se schimbă deloc. Omul nu se schimbă de om, omul se schimbă de Dumnezeu. Omul scrie și Dumnezeu dă tonul la cântec. Cântarea e dulce, vocea conștiintei e suavă... și așa omul se lasă sedus de revelație.

 

 

VII

 

 Inspirația transcende gândul într-o idee, și ideea într-o  scriere, și scrierea într-o carte, și cartea într-o mărturisire... Eu scriu tandru și timid, dar nu eu scriu, ci Tu Doamne. Tu, Inspirație de Sus. Tu scrii prin omul ce scrie armonios. Eu știu cine sunt, sunt doar o pată de sânge care vorbește... și știu că nu știu nimic... și mai știu că nu am voie să imit filozofia luciferică. Încerc să scriu precum îngerii psalmodiază în Cer, dar fiecare scriem după stil și tipul de încercări poetice sau nepoetice. “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”... dar scriu precum nu aș scrie eu, ci noi. Eu scriu despre cum scriem noi și noi scriem sub imboldul unui crez personal.

 

 VIII

 

 Nu există eu scriu, ci scriem... noi scriem. Noi scriem despre “eu”. Scriem despre “eu” ca să nu ne stingem în anotimpuri anonime. Ne este rău de neființă. Ne este rău de atâta bine nescris. Ne este rău de “este”... 

 

 IX

 

 

 Scriem fiindcă este bine. Scriem ca să nu mai fim singuri. Singurătatea ne provoacă la țipăt și urlet de durere. “Aș vrea să pipăi și să urlu este”... Aș vrea să miros ceea ce scriem, precum mirosim floarea de cireș. Aș vrea ca toți să scriem... și să scriem adevărat, însă nu putem scrie cu toți deodată, căci n-ar mai fi cititori. Atunci e firesc să scriem pe rând. E firesc să scriem. Firea și condiția umană nu este suferința, boala și moartea. Firescul condiției umane este cerul din noi, cerul lăuntric. A scrie în cer fiind, cerul inimii, înseamnă a scrie cu cerul pe buze.

 

 X

 

 Cuvintele țes hăinuțe pentru suflete naive. Spiritul virgin scrie ca taina să se îmbrace în roua dimineții de toamnă. Dacă scriem nefiresc desvirginăm taina și arta de a scrie. Dacă scriem nescriind nimic, ne înscriem la verbul lumii ce nu-și are rost. "Rostul" pseudouman ce nu-și are rost. Literatura are rost. Credința are rost. Omul are rost. Viața are rost... Totul are rost dacă scriem ca să convertim pe om la Dumnezeu, nu pe Dumnezeu la om. Dumnezeu nu este o scriere biblică și atât. Dumnezeu Este. Dumnezeu nu scrie, nu e "scriitor" ci Creator și Autor al Tainei, al Cerului, al Omului... Dumnezeu dă darul de a scrie. “Talantul” va fi fost sădit în noi, nu avem decât să rodim... dar să rodim la timp. Timpul are timp. Timpul are răbdare. Deci, ce mai așteptăm?... Să scriem! Să scriem Cuvinte sfinte! Să scriem frumos! Să scriem ceresc! Să scriem cu smerenie: noi cârpim cerul cu stele…

 

 

GÂNDURI şi ATITUDINI

   Privesc cu smerenie cerul. Dintotdeauna m-a fascinat cerul. Înălţimea, măreţia, farmecul său mă făcea de mic copil să pun întrebări. Oare ce este cerul? Cum stă agăţat acolo sus, sus tare, fară să cadă? Cât de departe suntem de cer? De ce a pus Dumnezeu, omul  acest necunoscut , între cer şi pământ? Ştiu sigur că omul este născut din cer. Pământul este doar o plapumă rece, care ţine de urât omului după moarte. Moartea, misterul ancorat în veşnicie. Cerul, alt mister convertit sublim în taină. Omul - taina şi filosofia de la care pleacă totul, după anumiţi gânditori. În fine... Definind omul ca taină, ajungem la cer, taina tainelor. Colindăm într-o lume plină de taine, însă (prin credinţă şi conştiinţă) avem certitudinea că Dumnezeu este autorul cerului. Deci, nu putem vorbi despre cer fară Dumnezeu. Sunt profund pasionat de cer. Privesc uimit, timid, speriat cerul. Frica de Dumnezeu, adică frica de a nu-L pierde pe Dumnezeu, nu-mi dă voie să tratez superficial cerul. Nicio blasfemie despre cer. Cerul senin sau cerul pictat de stele. Aceşti aştrii, licurici simpatici, conturează cerul, făcându-l şi mai minunat. Am omis esenţa, iertare! Cerul este o minune. Nu orice minune, ci o minune dumnezeiască.

   Vorbesc cu cerul. Este trist. Norii s-au adunat, gri, şi apoi se înnegresc. Fulgere, tunete. Plouă. Plouă torenţial. Iar s-a supărat cerul pe noi.  Dumnezeu comunică cu lumea prin semne. Ploaia este un semn de bine  sau de rău. Potopul lui Noe va fi fost un argument puternic, că omul a alunecat prea aspru spre rău. Azi, se spune că lumea merge din rău în mai rău. Să fie mai rău ca pe vremea Sodomei si Gomorei? Să fie mai rău ca pe vremea Potopului? Biblia confirmă păcate strigătoare la cer. Cerul a plâns. A plâns mult timp. Omul nu respectă cerul, omul respectă banul. Ce valoare are banul, şi ce valoare are cerul? Vreau să privesc cerul precum priveam când eram copil. Vreau să privesc cerul naiv ...

   O zi frumoasă foc. Aerul proaspăt îmi dă senzaţia că lumea s-a schimbat. Cine ştie, poate a condamnat poluarea. Privesc acelaşi cer. Mă gândesc dacă cerul e unic privit peste tot de pe pământ. În Italia este acelaşi cer ca în România? Soarele este peste tot soare, doar că într-o ţară e mai generos iar în alta mai zgârcit.

   Caut cel mai frumos cer. Sper să fie aici în România. Doresc să rămân patriot neamului românesc, şi cerului în special. Iubesc cerul mai mult decât neamul? Nu ştiu. Sunt încă mic. Sunt confuz. Privesc prin ceaţă. Nu văd clar. Am o viziune prea puţin limpede. Cerul mă inspiră, totuşi “caut, caut nu ştiu ce caut” , precum cândva Blaga. Probabil caut un zâmbet. Aştept să surprind cerul zâmbind. Zâmbetul dă voinţă omului şi vieţii. O viaţă fără zâmbet este o viaţă fără suflet. Cerul are suflet? Doamne , ce întrebări stupide pun! Ideea principală oricum e cerul. Restul sunt idei secundare. Rădăcinile sunt înfipte în cer. Visez la un copac sădit în cer. Cred că o să visez mult şi bine. Realitatea nu-i  SF. Cerul , cerul fizic (nu metafizic) nu-i poezie, metaforă, peisaj obscur... Cerul e ceea ce se vede în sus. Lumea a luat naştere din sus în jos. Oare s-a plictisit sus, acolo sus, de a coborât jos? Aici jos e greu, e multă suferinţă, e frig... Se petrec fel şi fel de tragedii. Drame peste drame, dar şi comedii umane. Despărţirea de cer, de veşnicie, de fericire, a fost o dramă mântuită de Domnul Iisus Hristos, prin Răstignirea pe Cruce. Învierea a biruit întru Nădejde şi Adevăr. Înălţarea la Cer, evenimentul petrecut la Cincizecime, sădeşte în inimile Apostolilor, a oamenilor credincioşi, dorul după Dumnezeu.

   Cerul adie palid. Nu şi-a schimbat faţa deloc. Are aceeaşi atitudine impunătoare. Curând cerul va lăcrima. Lacrimile cerului sunt lacrimi de rouă. Atâta timp cât cerul plânge înseamnă că omul e bolnav. Sufletul e întunecat de patimi (acum cu un termen modern, se spune vicii) şi comportamentul în această stare absurdă, neantică, abisală, strică armonia cu natura, viaţa , cerul ...

   Cerul în sine e o enigmă. Degeaba filozofăm despre om şi cer. Taina nu se descoperă filosofic. Filosofia, adică iubirea (filos) de înţelepciune (sophia) tace în faţa multor lucruri. Taina rămâne taină orice ar face omul. Astfel şi cerul. Trimitem rachete în spaţiu, dar nu descoperim nimic interesant. Geniul cerului e Dumnezeu. Dumnezeu nu stă abscons în cer, Dumnezeu este pretutindeni, dar conform Bibliei , ştim că tronul dumnezeiesc este în Cer. Atunci de ce cosmonauţii nu au găsit niciun tron, niciun Dumnezeu în spaţiu? Nu au găsit pentru că nu au căutat unde trebuie. Cerul lui Dumnezeu nu este "cerul" explorat de americani şi ruşi, cerul dumnezeiesc este inima omului. Cercetătorii NASA, savanţi obsedaţi de OZN-uri, de extratereştrii, privesc cerul prin prisma umanistă. Dânşii gândesc strict raţionalist şi vor, printr-un spirit nihilist, să vadă ce e dincolo de ce nu se vede. Curiozitatea aceasta ateistă, scuze, pornită dintr-un sentiment ateist, bazată pe pseudoargumente pseudoştiinţifice (un fel de ştiinţă fară conştiinţă) profanează taina, cerul şi tratează blasfemiator divinitatea, ignorând orice Idee de Dumnezeu. Ştiinţa operează cu date fixe (măsurabile), cu definiţii şi ipoteze. Omul autonom a făcut şi din Dumnezeu o Ipoteză, astfel întâlnim teze despre "Ipoteza Dumnezeu". Cerul să fie tot o ipoteză? Sper aici să găsesc antiteze nu teze.

   Cerul e albastru. Tot timpul cerul e albastru? Nu. Oare de ce se întristează cerul, schimbându-şi culoarea? Albastrul semnifică  cerul senin. Pare banal să spui despre cer că e albastru, fiindcă cerul trebuie privit nuanţat. Adevărata "culoare" a cerului este veşnicia. Cerul nu doar că-ţi dă senzaţia de infinit, cerul purcede din Infinit. Desigur, să nu cădem în erezie, e bine să lămurim de pe acum, cerul nu e Dumnezeu, cerul e creat, şi ca orice creaţie divină, are un rost extraordinar în viaţa omului. Omul devine prieten cu cerul, dacă nu se leapădă de Hristos. Omul acest necunoscut (după filosofie) , făptura cea mai aleasă (după Biblie) , nu a ajuns în cer călătorind cu avionul sau cu racheta cosmică. Cerul "fizic" se vede, cerul metafizic (mai corect spus cerul spiritual) este nevăzut. Ochii trupeşti (din cauza păcatelor personale) n-au putere să vadă frumuseţea cerului spiritual, lumea nevazută. Ochii sufleteşti, ochii sfinţilor (printr-o viaţă duhovnicească demnă de Mântuitorul Iisus Hristos) au văzut partea nevăzută a cerului, şi în viaţă şi mai ales când au adormit întru fericire veşnică. Mentalitatea umanistă, nihilistă sau de altă natură anti-Dumnezeu (acum de tip new-age) consideră basme, poveşti, mituri... aceste vedenii ale Sfinţilor. Sufletul după moarte nu există în opinia lor. Totul este neant. Nu înţeleg taina din pricina filozofiei luciferice pe care au făcut-o idol. Contextul religios nu are text pentru necredincioşi (atei) , însă textul necredinţei e fără context, şi de aici ies interpretări greşite, polemici nesfârşite, controverse şi tot felul de idei rele, aberante...

    Cerul ne învaţă Binele. Binele , Frumosul şi Adevărul sunt socotite o artă cerească. Arta cerului este "tăcerea". Cât rău am săvârşit  noi în istorie, şi cerul "tace", rabdă şi plânge. Ploaia e un fenomen meteo, explicat laic, după cum ştim de la geografie. Poetic, metaforic, filosofic... ploaia este plânsul cerului. Lacrimile de sus convertesc "praful" de jos. Fără ploaie, cerul îşi pierde sensul. În popor, în mintea bătrânilor mai exact, cerul e "obligat" să dea ploaie, să dea ploaie curată şi la timp. Omul imploră cerul să fie blând. Omul roagă pe Dumnezeu să nu-l pedepsească cu un cer furios, necruţător. Omul slujeşte cerul printr-o viaţă cerească. Omul, natura, cerul... când sunt întru comuniune, ne bucurăm de Armonie. Când omul nu mai e om, e duşman al naturii şi al cerului, universul uman devine haos. Nu încerc să "personific" cerul cu Dumnezeu (chiar dacă sunt de nedespărţit) , dar ştim prea bine ce simte conştiinţa când priveşte cerul. Sincer, omul se raportează  la cer ca la Dumnezeu, cu mici excepţii, nu văd o greşeală. Cerul a fost dintotdeauna (în gândirea antică) zeificat, socotit zeu, chiar dumnezeu, adică zeu suprem. Cel de Sus, expresie folosită în romanele lui F.M. Dostoievski, nu se supără de-L "asemănăm" cu Cerul. În conştiinţa noastră ortodoxă, facem clar distincţia între Ceva Absolut şi ceva creat.

    Aceste modeste gânduri despre cer, nu susţin o teză teologică, ci o smerită încercare de filosofie creştină sau filosofie pur şi simplu. Folosesc un limbaj neacademic, mai puţin tehnic, ca să lămuresc pe oricine că filosofia nu-i aşa grea precum pare. Limbajul de lemn  nu are conştiinţă. "Conştiinţa filozofică" a lui Blaga poate fi exprimată în cuvinte simple. Cerul este o temă profund filosofică pe care o dezbat cu drag. Nu respect regulile (sistemul) unui eseu filosofic original, deoarece nu sunt filosof, sunt doar amator (de filosofie) ... şi iubitor de cer... şi pictez aici (cu smerenie) umile gânduri despre cer...

   Idealul meu e Cerul. Trăiesc ca să câştig (cuceresc) cerul, să dobândesc Împărăţia Cerurilor. Fără cer mă simt ca o pasăre fără aripi. Oxigenul meu e cerul. Respir cerul precum omul respiră aerul curat şi tare de la munte. Sunt fascinat de măreţia cerului şi scriu filosofic despre cer, cu nădejdea că nu voi pierde bogăţia cerului. Repet cuvântul cer sau cerul, din motive estetice. Începutul gândurilor mele cântă cerul şi-l pomeneşte (inima) atât de des, ca să intre-n fiinţa lăuntrică a cititorului precum intră  o rază de soare în casa omului frumos.

   Cerul surâde, plânge, tace şi vorbeşte prin "semne" (ploi, tunete, fulgere,soare...) de la existenţa lui şi până acum. Încerc să convertesc smerite gânduri, către ideea - cerul ca ideal. Niciodată omul nu va fi avut un ideal mai frumos, mai înalt, mai senin,mai sublim.... decât cerul.

   Să privim cerul! De ce ne e frică să privim cerul? De ce ne e teamă de măreţia sa şi de ce ne e greu să privim în Sus? "Sus în cer, tot mai Sus... Sus în cer..." Nu există nimic mai mântuitor decât cerul. Cerul, iertarea şi iubirea. Cerul este viaţa veşnică ce o dobândim dacă trăim şi gândim cu adevărat ortodox. Cerul este locaşul lui Dumnezeu. De mic copil sunt fascinat de cer şi gândesc cum stă Dumnezeu ancorat în nori, aburi, fum şi aer? Inocenţa, naivitatea, mintea de copil, te face să iţi pui întrebări stupide. Dumnezeu nu locuieşte, nu stă în cerul văzut, cerul "fizic" ci în cerul metafizic,cerul duhovnicesc.

   Lacrimi de rouă curg pe chipul brăzdat de bătrâneţe al cerului. Omul îl vede tânăr şi splendid mereu, dar a îmbătrânit şi el săracul de când ne tot dă lumină fără să ceară nimic în schimb. Uneori, e solitar. Alteori cugetă. La ce cugetă cerul? Poate la alt cer? Poate la noi oamenii de azi, care mâniem aşa de rău cerul cu păcate şi patimi? Suntem indiferenţi faţă de cer! Cerul e generos, nu ne pedepseşte, încă are milă de noi; pesemne că ştie neputinţa umană. Cerul nu ucide fiinţa umană, cerul transfigurează omul şi-l înalţă către abisul veşniciei, către dor, farmec şi paradox. Cerul are conştiinţă divină.

   „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...” (Lucian Blaga)

 
  „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /şi nu ucid /cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea...” , spune poetul. Astfel grăieşte şi cerul: eu nu strivesc corola de minuni a lumii... Eu (cerul) privesc, de Sus, lumea. Privesc ca un vultur "raiul găinilor". Vulturul (în persoana maestrului Dan Puric) ne mărturiseşte Cine suntem, despre Omul frumos şi ne recomandă cu încredere Fii demn! , iar dl. Scriitor Dan Lungu , ne prezintă , cu vervă şi umor, realitatea comunistă, prin Raiul găinilor şi Sunt o babă comunistă. Două viziuni îndrăzneţe, salutate de cerul ce veghează (cu emoţii şi preţuire) poporul român.

    Am pierdut cerul. În contextul postmodernist în care supravieţuim astăzi (nu degeaba spune cineva "societate de tip junglă") suntem departe de cer, de Dumnezeu, de adevăr... de Nostalgia paradisului (Nichifor Crainic).

    Protopărinţii noştrii, Adam şi Eva, (prin căderea în păcat) au pierdut comuniunea Harului. Şi mai înainte, în lumea  îngerilor "am văzut un luceafăr căzând din cer" ne spune Sf. Scriptură. Cazul Lucifer, cel mai frumos înger, luceafărul de dimineaţă... este un caz profund filosofic. A încerca să afli "originea răului" sau cum a căzut lucifer (devenind satan, căpetenia demonilor) nu faci teologie, ci pur şi simplu filosofie. Fericitul Augustin, Dostoievski, Paul Evdokimov au căutat să trateze problema răului. Se pare că nu satisface răspunsul "filosofic" la întrebarea „cum a apărut răul în lume?” dacă toate au fost create „bune foarte”. Maniheiştii au căzut în erezie şi au născocit ideea (ilogică şi penibilă) că Dumnezeu  e "co-autor" la rău. Din Binele Absolut izvorăşte şi răul... E logic aşa ceva? Vi se pare corect? Are rost o asemenea interpretare? Din nefericire, nihiliştii, ateii, liber cugetătorii... într-un cuvânt necredincioşii , cei ce pun accent 100% pe raţiune şi umanism ("omul măsura tuturor lucrurilor"), se poticnesc de această problemă,  problema răului... , şi nu-şi găsesc nicio explicaţie la această "nebună" problemă, prin care poţi cădea în aporia, o gaură neagră a minţii din care nu mai poţi ieşi. Nu cerceta aceste legi/că eşti nebun când le-nţelegi... (George Coşbuc) 

    Sf. Părinţi ne zic despre „rău” (nu există o definiţie matematică) că este "absenţa binelui", precum spune şi omul de ştiinţă (nu ştiinţă fără conştiinţă, ci ştiinţă adevărată, ştiinţă cu frică de Dumnezeu) Albert Einstein, în celebrul dialog cu profesorul său, precum spune şi filosoful Plotin, însă nimic, da nimic nu lămureşte pe "omul autonom", pe omul fără Dumnezeu. Fericitul Augustin vorbeşte de omul fără Dumnezeu ca fiind "animal raţional şi muritor", iar gânditorul Petre Ţuţea, spune şi mai clar: „omul făra credinţă, fără Dumnezeu... devine un biet animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.”

    Pr. prof. Gagu, de la noi de la facultate, mi-a răspuns la "problema răului" prin libertate. Libertatea este cauza apariţiei răului, nu Dumnezeu. Dumnezeu a creat îngerii buni şi le-a dăruit (ceea ce avem mai de preţ şi noi oamenii) libertatea. Nu a vrut Dumnezeu să fie asemenea îngerilor, ci îngerul (lucifer) a voit (din mândrie, din trufie...) să fie nu ca Dumnezeu , ci mai mare decât Dumnezeu, peste Dumnezeu. În Vechiul Testament, Dumnezeu spune despre Sine „Eu sunt cel ce sunt”. Îngerul care s-a răzvrătit, a încercat să spună...., pardon să gândească "eu sunt..." şi automat a  şi picat (ca un fulger, ne relatează Sf. Scriptură sau Biblia) din cer. Îngerul e făptură, şi din făptură (liberă fiind) a apărut ideea de rău, gândul cel rău, mândria, trufia... Făptura a greşit, nu Creatorul.

    De ce afirm aceste cuvinte? Păi, nu e normal să spui că "Dumnezeu e de vină" deoarece nu mai e Dumnezeu dacă a creat, făcut, săvârşit... ceva "rău", "urât", "strâmb"... Dumnezeu nu a creat din Persoana Sa, din Fiinţa Sa (Duh fiind ...) îngerii... Dumnezeu-Tatăl (şi Sf. Treime integral, nedesparţită) a făcut om după chipul şi asemănarea Sa. Dar asta nu înseamnă că omul e dumnezeu, ci doar chip , şi tinde spre asemănare. Putem deveni dumnezei după Har, ne îndumnezeim, ne sfinţim... însă nu suntem precum Dumnezeu, nu suntem noi "dumnezeu". Problema e alta, din punctul meu de vedere: ce-i ce caută "nod in papură " cu "definiţia răului", îşi fac din minte dumnezeu şi nu acceptă niciun răspuns ortodox, pentru că e mai simplu să negi, să nu crezi ... astfel  faci ce vrei. Ca în romanul Fraţii Karamazov, dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e permis... Oare putem legal, social, moral... să facem ce vrem? Nu. Există nişte legi, care mai trebuie şi respectate. Mă refer la legile statului, la Constituţie. Legile lui Dumnezeu, poruncile, Decalogul sau cele zece porunci nu-s luate în calcul pentru că lumea a devenit tot mai îndepărtată de Dumnezeu, tot mai materialistă şi umanistă. Totuşi sunt persoane care au habar şi de Cele zece porunci şi le respectă. Dumnezeu recomandă, Biserica recomandă... nu obligă. Chiar dacă spune "Să nu furi, să nu ucizi, să nu faci desfrânare..." , nu spune doar cu "nu"... Mai spune şi "Fericiţi cei săraci cu duhul... fericiţi cei blânzi... fericiţi cei milostivi... fericiţi cei curaţi cu inima...." ... Dumnezeu propune , nu impune. Răul e o opţiune... Alege... viaţa şi moartea, binele şi răul... Însă ne ajută, ne recomandă alege binele, alege viaţa... 

   Prietene cum e albastrul tău, întreabă Nichita Stănescu, adică prietene cum e cerul tău? Cum priveşti tu cerul? ...

   Singura preocupare "serioasă" a copiilor este jocul. Jocul de-a v-aţi ascunselea. Jocul de orice fel. Aşa şi cerul se joacă uneori de-a vremea. Când e prea cald, când e prea frig. Nu mai înţelegem nimic din clima asta cândva "temperat-continentală"... Cerul e poluat, şi din cauza asta s-a stricat şi clima. Nu ne mai pasă de nimic! Nici de cer, nici de viaţă... Nici de lucruri care rămân. Nu rămâne muzica comercială (zgomotoasă şi superficială, chiar banală) dar rămâne vocea inimii, vocea cerului şi vocea conştiinţei.

    Of, cerul meu drag si scump, simt că nu mai am curaj să-ţi vorbesc! Ce e cu mine, cerule? Vreau să te privesc în ochi şi să-ţi mărturisesc adevărul: te iubesc...

   În problema răului, nu e corect să dăm vina pe Dumnezeu, să scăpăm de vina noastră. Răul nu e un dat ontologic. Răul e o iluzie, dacă tu cauţi  să vezi binele, frumosul şi adevărul.

   Cerul îşi înalţă splendoarea. Lumea se minunează de cer, dar trăim într-o lume fără cer. Nu mai privim, nici nu mai gândim pe verticală ci pe orizontală. Înălţimea cerului, înălţimea omului s-a pierdut în neant. Acest neant postmodernist... Cândva, neant comunist, utopie... Ideologii transformate-n nimic. Pur şi simplu, comunismul (bolşevismul, nazismul, nihilismul...), iluminismul, renascentismul şi azi postmodernismul (după  modernismul super-tehnologizat) sunt "idei" (puse în practică) care se rezumă la nimic, la absurd. Revoluţia Franceză (1789) a vrut să scoată omul din evul mediu , din  întuneric ... dar, de fapt, nu l-a scos din nimic, l-a băgat mai tare în "libertinaj" şi în ateism. Liberte, egalite, fraternite ... E adevărat? Să fie libertate, egalitate şi fraternitate? Adică, de-mi permiteţi să exagerez puţin, Guţă (manelistul) este egal cu Eminescu? ... E o prostie să crezi în libertatea umanistă (pardon, am uitat să pomenesc umanismul, raţionalismul ... care pune accent pe omul măsura tuturor lucrurilor - aberaţie de milioane ...) , în egalitarism (nici măcar în comunism nu exista egalitate decât la nivel declarativ... în democratie nici vorbă de egalitate... în monarhie nici atât... regele nu-i egal cu bufonul...) şi frăţie... „Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea!” Şi dacă frăţia asta, compromisul ăsta nefiresc, te bagă într-o conjunctură (precum cea politică) din care nu mai poţi ieşi? ...

   Să luăm acum şi aşa-zisa revoluţie sexuală, săvârşită parcă prin sec. XX, anul 1960 . E "normală"  acum răzvrătirea din anii ’60?  Unde a ajuns lumea cu pornografia, desfrâul, concubinajul, eschibiţionismul, noncomformismul? ... E normal să auzim vedete pro perversiuni sexuale (gen sex oral recomandat de nu ştiu ce divă americană) şi să avem o mentalitate întinată?

    Dl. Virgiliu Gheorghe, ne spune că  revoluţia sexuală a apărut odată cu răzvrătirea de la 1789 (Revoluţia franceză). De atunci, cerul clasic, cerul "evului mediu" are o mare pată. Acea pată este  nihilismul şi pornografia. Aceste "viziuni" negre, întunecă cerul... şi din albastru aprins, din albastru frumos... se duce spre gri. Un cer "urât"... Plin de fantezii şi mizerii. Un cer mort. Un cer fără strop de viaţă. Acesta este cerul celor care promovează  pornografia şi prostituţia tv. Un "cer" din pământ... Un cer fără cer... Un cer neceresc. Un kitsch de cer. O blasfemie de "cer". Un cer în ghilimele. Mai bine zis, e un fel de neant... un abis absurd... un hău ... 

   Filosofia cerului nu este precum filosofia umană. Cerul are alt "sistem de valori". Cerul are altă gândire, simţire şi trăire. Cerul trăieşte cu adevărat liber. Omul fără cer, fără cerul ortodox, nu este liber... ci are doar impresia de libertate. De ce? Din cauza păcatului. Păcatul nu-ţi dă niciodată libertate. Păcatul (mai ales patima, păcatul repetat) este o temniţă din care se iese prin spovedanie deasă, post şi  rugăciune. Păcatul este un cer neexistent. Un "cer" închis... Un "cer" egoist... Cerul mare, cerul, pe care-l vedem noi cu ochii noştrii umani, s-a desprins de păcat şi nu are conştiinţa păcatului săvarşit în sine, are mai mult conştiinţa omului încărcat de păcate. Da, cerul are grijă de om şi când face păcate. Cerul rămâne cer, omul însă nu... Nu mai este om când cade în păcat. Pur şi simplu se dezumanizează. Fiinţa umană gustă dulceaţa păcatului pentru plăcere şi pentru a-şi potoli frica de moarte, angoasa... Vedem aici o formă de ateism şi amăgire. Nu-i cu supărare, suntem atei când facem păcate. Orice păcat săvârşit este o negare a Bunului Dumnezeu. Imediat ce alegi păcatul, adio cer..., adio Dumnezeu. Nu ne pasă de nimic, astfel... intrăm in sfera ateistă, şi ,unde nu e Dumnezeu, e permis orice. Suntem pierduţi în acest sens. Ne-am pierdut în vicii şi boli... boli sufleteşti. Cerul, cerul senin vindecă orice boală. Priviţi Cerul şi chiar bolile incurabile au nădejde de izbăvire! Priviţi cerul prin credinţă, nădejde şi dragoste.

 Cerul este o metaforă, şopteşte conştiinţa. Geneza cerului însă nu este metaforică, ci divină. Metafora (cerul) să fie sublimă  sau absurdă? Întreb inima  şi răspunde sufletul. Există oare diferenţă între inimă şi suflet? Ce fel de suflet este inima? Întreb, deci fac filosofie.

   Revelaţia. Să purcedem cu gânduri despre revelaţia cerului. Revelaţia, în general, este revelaţie divină. Revelaţie, adică inspiraţie. Cerul este inspirat de Dumnezeu? Nu. Cerul este creat de Dumnezeu. Ne tot întrebăm, într-un soi de filosofie naivă, dacă Dumnezeu l-a creat pe om, sau omul pe Dumnezeu. Ce vrea să însemne această "filosofie" ? Simplu de înţeles, omul autonom (ateu, nihilist sau liber cugetător) promovează ideea că omul l-a creat pe Dumnezeu, deci şi cerul este tot o creaţie umanistă. De fapt, după acest raţionament relativist şi autonom, omul a făcut totul. Omul măsura tuturor lucrurilor... se spune în antichitate. Fără om nu există nimic. Dar fără Dumnezeu există oare omul?

   De unde să aibă omul atâta inteligenţă şi putere să creeze, să nască totul? Omul a dat şi viaţa? Omul a dat şi moartea? Omul a dat şi binele  şi răul? Dacă filosofia umanistă răspunde "da" , atunci de ce judecăm pe Dumnezeu " co-autor"  la rău? De ce dăm vina pe Dumnezeu dacă El nu există?

   Omul vrea să-şi explice unele lucruri tainice, fără Dumnezeu, fără Revelaţie, fără TAINA TAINELOR şi PARADOXUL PARADOXURILOR care este Iisus Hristos , Fiul şi Cuvântul Lui Dumnezeu. Omul autonom  exclude pe Dumnezeu din ecuaţie, din context, numai să pară că el (omul) are dreptate. Ce dreptate să aibă omul fără Dumnezeu?

   Cerul, fiinţa divină (dar nu autodivinizată precum mintea omului autonom) nu cunoaşte astfel de idei pseudo-filosofice. Cerul are demnitate. Cerul nu face filosofie fără Dumnezeu. Filosofia fără Dumnezeu nici măcar nu e filosofie, sau poate e filosofie luciferică. Comunismul (la început o filosofie materialistă, o idee devenită - practic - ideologie ...) a fost "absolut" fără Dumnezeu şi ştim, din păcate, ce a rezultat din această filosofie nebună.

   Mă întorc la revelaţia cerului... Revelaţia durerii la Emil Cioran. Şi cerul trăieşte cu durere şi dragoste pentru omul contemporan. Adevărul e că omul de azi vrea să "transfigureze" cerul prin tehnologie, fără pic de teologie... Omul autonom chiar blamează teologia, iar omul tehnic ignoră orice idee de teologie. Adevărul "tehnic" nu e adevărul teologic. Petre Ţuţea ne spune clar că fără Revelaţie nu există adevăr, sau, mai exact, Adevărul este Revelat, iar adevărul de altă natură este pur şi simplu o "minciună" , o "iluzie". Omul contemporan îşi face iluzii. Este profund ancorat în TBC - tehnologie, bani şi confort. Caută să facă din orice "iluzie" pentru că "iluzia" îi dă senzaţia de vis... îl duce într-o stare euforică... precum ar fi în sevraj ... şi totul se bazează pe "drog", drogul aici fiind "iluzia"... Şi cerul este o iluzie pentru omul postmodern. Magie şi iluzionism. Ne lăsăm manipulaţi (nu doar de mass-media) de magie şi iluzionism, de parcă am fi nişte copii de grădiniţă. Orice descoperie NASA ne frapează. Dar Dumnezeu şi cerul nu ne minunează deloc? De ce? Oare să fie ştiinţa mai "deşteaptă" decât Dumnezeu? Oare să fie NASA mai Tare decât Dumnezeu? Oare să fie omul - Dumnezeu  şi Dumnezeu - om ?

   Cerul... acest mister întruchipat în nori. Ador să privesc cerul. De mic copil sunt fascinat de această taină, numită simplu cer. Cerul este casa lui Dumnezeu, gândeam în sufletul meu virgin, gândeam aşa ca şi toţi copiii, dar gândesc şi acum că este adevărat. Aici se "ascunde" Dumnezeu, de la Adam până astăzi. Filosofia întreabă (prin I. Kant) „ce este omu?” ; eu, din fragedă copilarie, mă tot întreb ce este cerul. Cine nu s-a gândit la cer, mai ales ce este (oare) dincolo de nori? Cum de stau "agăţate" stelele, luna şi soarele pe cer? Capodopera lui Dumnezeu este Taina. Taina te traieşte ne spune Paul Evdokimov. Omul este o taină între taine. Omul există între cer şi pământ, având libertatea să aleagă cerul (Raiul) sau pământul (iadul). Nu face parte dintr-o specie nici omul, nici taina. Psihologia şi sociologia vorbesc de individul uman; filosofia de omul -animal raţional, teologic se foloseşte termenul de persoană, care defineşte omul cel mai bine.

   Atunci când se lasă sedus de credinţă, de conştiinţă, într-un cuvânt de Dumnezeu, omul este mai aproape de cer. Cerul înseamnă viaţă. Fiinţa umană fără cer, zace-n neant, şi-n abisul deşertăciunilor (căci toate cele lumeşti sunt deşertăciuni, după cum ne mărturiseşte Eclesiastul). Din cer vine ploaia. Din cer vin îngerii lui Dumnezeu. Din cer străluceşte Soarele Dreptăţii, Lumina Hristos. Din cer aşteptăm Bucuria Învierii. Noi trăim pentru a învia, nu trăim pentru a avea sau pentru a fi. 

  Cerul ne dă speranţa că veşnicia nu-i o utopie, ci o realitate pe care o dobândim prin mântuire. Cerul stă la baza tuturor viselor. Cerul, prin credinţă şi smerenie, este ancorat în inima omului. Ideea de cer este genială. Şi nu putem spune despre cer, doar  ideea de cer, fiindcă  cerul ESTE, ca şi Dumnezeu, care s-a autodefinit simplu şi paradoxal prin cuvintele: "Eu sunt Cel ce sunt".

   Cerul a plâns azi toată ziua. A plâns de fericire, sau de tristeţe? Bucuria cerului este fericirea omului, iar fericirea omului este bucuria cerului. Omul nu este făcut să traiască singur şi trist. Omul e făcut să trăiască în comuniune cu cerul, cu Dumnezeu, cu natura... De ce totuşi există oameni solitari? Probabil sunt romantici. Romantismul aşteaptă mereu marea iubire. Aşteaptă să-i pice din cer. Când aşteaptă prea mult, se sinucide; când aşteaptă prea puţin, scrie poezii de dragoste.

   Omul ortodox nu se pierde-n detalii romantice. Nu este nici prea sentimental, nici melancolic, nici naiv... Omul ortodox trăieşte pur şi simplu frumos. Trăieşte în prezenţa harului, în prezenţa cerului, şi caută să păşească prin viaţă ca o smerită "floare de colţ". Omul ortodox este un munte de om. Trăieşte şi gândeşte firesc... cu rost şi cu demnitate. Tinde spre omul ceresc. Omul ceresc este un sfânt. Sfinţii au pregustat cerul încă fiind pe pământ. Sfinţii sunt oamenii lui Dumnezeu şi trăiesc cu adevărat între cer şi pământ.

    Între cer şi pământ nu există nimic în afară de om. Omul este liantul, cuvântul de legătură. Cerul îşi aşteaptă "fiul rătăcit" acasă. Omul nu se întoarce spre cer fiindcă a devenit "pământ" rece şi pustiu. Omul recent, un individ sobru şi absurd, acesta este omul fără cer. Un individ preocupat de lucruri efemere. Alternativa este omul profund, omul frumos, omul ancorat în cerul ortodoxiei.

   Cerul, taina viselor din Rai… cerul, nostalgia paradisului…

   Cerul, of, dulce floare de colţ.

   Cerul, această superbă poezie. Cerul… Cerul , acest dor ce zburdă prin văzduhul pictat cu păsări călătoare.

   Cerul, acest ideal ancorat în universul credinţei. Credinţa, un cer izorât din Mila Bunului Dumnezeu. „Crede şi nu cerceta…”  (spun unii) această sintagmă pseudo-creştină nu există nicăieri în duhul şi contextul ortodox.

   „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.” (Matei 7, 7-8)

   Cerul, această metaforă cu aripi… această metaforă sfântă.

   Cerul nu este Divina comedie a lui Dante, cerul este Învierea lui Tolstoi. Cerul din noi este închis în eu şi mai ales în ego. Să dăm drumul la cer… cerul este liber.

   Cerul, să nu-l păstrăm în uitare. A uita cerul înseamnă a uita că avem mamă şi tată. Iar celor orfani de tată, cerul le este solidar, le este părinte. Celor orfani de mamă, cerul le este dor… Celor orfani de ambii părinţi, cerul le este alinare. Şi în sfârşit, celor orfani de Dumnezeu, cerul le este reper.

    Nu uitaţi de cerul literaturii româneşti... nu uitaţi de Eminescu!

   Cerul… un prieten de nădejde. Cerul şi cărţile. Citiţi! Cerul este o carte divină…

   „Mânca-v-ar raiul!”... Mesaj decupat din cer. Cerul vă iubeşte, iubiţi şi voi! Cerul e universal. Aveţi grijă de cer! Din cer coboară îngeri…

Poezia cerului

Căutând lumina zâmbitoare,

Te-am găsit înflorind atrăgător.

Şi crezând că eşti al meu soare,

Am devenit nemuritor.

(catren de dragoste şi dor)

Tăcerea cerului

Tăcere

Cuvintele, pe care nu le-am spus,

Sunt tot atâtea trepte ce pogoară,

Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,

Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,

M-am coborât în lumea nerostirii,

Şi-n cutele de piatră i-am gătit,

Acolo-n fund, un ascunziş Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spus,

Sunt tot atâtea trepte de tăcere:

Adânc în mine, mai adânc m-am dus,

Acolo, unde orice vorbă piere.

De-acolo, din limanul necuprins,

Din lumea fără mal a nerostirii,

Pe treptele tăcerii s-au prelins

Din ascunziş, luminile iubirii.

(ZORICA LAŢCU TEODOSIA)

POEZII

***

 În tinda sufletului sper

 să dau de dulcele mister,

 cel ce dă viață tuturor

 și curge lin ca un izvor

 să-l întâlnesc într-un pridvor

 pe dorul dor.

 

 Din clipe am să fac mărgele

 cu farmecul dorinței mele,

 la tine-n suflet vreau să vin

 amorul drag să ți-l închin,

 și-apoi pe drumul ce mă-ntorc

 seva cuvintelor s-o storc

 de lacrimi ce au curs

 pe dorul scurs.

 

 În tinda sufletului sper

 să dau de dulcele mister

 cel ce dă viață tuturor

 și  curge lin ca un izvor

 să-l întâlnesc într-un pridvor

 pe dorul dor.

 

Cerul

 Cerul, divină poezie

 şi armonie este

 cerul sfânt,

 un paradis de taină

 purtat de îngeri

 prin stele căzătoare

 şi trecut.

Din cer

 Din cer purcede totul,

 neant şi infinit

 din cer purcede dorul

 pe cruce răstignit.

 Din cer curg lacrimi

 dulci şi amintiri curate

 din cer pogoară omul,

 iubirea, izvor de veşnicie

 din cer se naşte Viaţa

 ce-aduce mântuire.

 Din cer răsare-un zâmbet

 luminător în cale,

 din cer se-aude oful

 şoptind numai a jale,

 din cer miroase floarea

 sădită în mister,

 din cer apare luna,

 şi se ascunde-n cer.

CE ESTE CERUL?

   Frumusețea este o enigmă , spune undeva marele scriitor F. M. Dostoievski. Cerul să fie tot o enigmă? Enigmă sau taină? Poate să fie enigmă taincă, sau o enigmatică taină. Oricum, ancorat întru taină, omul nu mai face filosofie. Taina te trăiește ,  ne mărturisește teologul și filosoful rus Paul Evdokimov. Nu noi trăim taina, ci taina ne trăiește pe noi. Omul e un fenomen complex, o taină divină... și fără cer nu-și are sensul (rostul ceresc) în existența pământească. Tărâmul filosofiei ne dă voie să mergem mai departe și să ne întrebăm nu doar ce este  cerul, omul, adevărul, timpul... ci să ne întrebăm ce este filosofia, taina, viața... Există Dumnezeu? , întreabă filosofia , și astfel a ajuns la "ipoteza Dumnezeu" sau la "ideea de Dumnezeu", un fel de este, dar nu prea este. Dacă vrem un răspuns umanist ne punem și  citim filosofie și găsim pe undeva o idee de răspuns. Însă de vrem un răspuns ferm, un răspuns din cer, nu avem altă cale decât rugăciunea. Dumnezeu ne răspunde la rugăciuni, mai ales la rugăciuni rostite cu durere și dragoste. Rugăciuni din inimă. Nu contează numărul de rugăciuni, ci calitatea lor, și pocăința. Fără pocăință, rugăciunile sunt simple vorbe. Omul se roagă conștient și dacă se roagă, nu se roagă superficial. Rugăciunile adevărate sunt bătăile inimii auzite din cer. Cerul ascultă orice rugăciune făcută cu smerenie. Smerenia este elementul principal în Ortodoxie. Să întrebăm cu smerenie, cu credință , nădejde și dragoste... Cerul ne va răspunde. Sf. Ap. Pavel, a fost răpit în cer și avem argumente solide că "viața de dincolo" nu este mit, basm sau poveste de "adormit copiii". Cerul este... Veșnicia există. Prin Înviere și Mântuire, cerul și-a deschis ușa către om. Omul refuză "ușa Raiului" și încearcă tot mai des "ușa interzisă". Cerul tace... Așteaptă... Cerul este plin de milă și răbdare. Omul face filosofie și întreabă ce este cerul ? , dar răspunsul se găsește în întrebare... Răspunsul este ... „Este cerul” ... Afirmație. „Este” cerul, și nu este degeaba. „Este” cu rost. Deci, fără alte interpretări nepotrivite : cerul este.

 

 

DIALOG CU CERUL

 - Divinule cer, bătrâne drag, ce mai faci?

 - Of, omule... Mare complicat mai ești! Nu te supără frate om, nu-s bătrân, eu sunt un adolescent bătrân... Un veșnic adolescent... Mă întrebi ce fac. Încerc să fac bine, dar îmi pare rău că tu nu ești bine. De ce nu ești mai aproape de cer? De ce te pierzi în amănunte? De ce ignori "Nostalgia paradisului" de Nichifor Crainic? De ce omule, de ce?

  - Ce amănunte? ... Întrebări delicate... Sincer, eu sunt complicat iubite cer și tu ești tare delicat. Deci, ce amănunte? Mărturisește pe șleau... și cerul are dreptul la "liberă exprimare"!

   - Bani, carieră,  lux...

   - Ooo, da , la astea te referi! Nu-mi pot explică nici eu de ce. Era postmodernistă în care supraviețuim, ne fascinează cu tehnologia... și eu sunt "naiv" și studiez teologia. A ajuns la performanţe imense tehnologia, dar ne desparte de trăire, de Dumnezeu, de conștiință. Omul recent e prins în  capcana  „tbc”, adică tehnologie, bani și confort. Uită de suflet, de credință, de viață...

    - Și la ce folos toate cele lumești? Nu vezi, cu toate invențiile și evoluțiile umane, omul tot suspină după cer. De ce nu lepădați "grijile lumești" ?

   - Sunt om și eu cerule, scump și drag... Scuze, suntem oameni, suntem neputincioși!

   - Cerul înțelege neputinţa umană, dar voința nu vă este permis că fie așa slabă. Aveți voință și  credință! Nu neglijați darurile cerului! Omul caută fericirea  în lucruri efemere, în ceva  trecător... Omul  nu se regăsește în lucruri amăgitoare, omul se regăsește în cer, în lucruri care rămân, în ceva dumnezeiesc și veșnic.

    - Ai dreptate cerule, eu nu te contrazic... dar sunt și eu om...

   - Doar Dumnezeu are dreptate. Da, ești om, dar nu ești om obișnuit. Niciun om nu e simplu om, are „talanți”, are cu ce... dar nu vrea.

   - Reaua voință să fie problema?

   - Desigur, și reaua voință, dar și necredința.

   - De ce nu crede omul, cerule?

   - De ce a căzut Lucifer, omule?

   - Din cauza mândriei... din trufie...

   - Corect. Asta întunecă pe om, mândria ... orgoliul luciferic.

   - Am înțeles. Și ce putem face ca să lepădăm mândria?

   - Ce ne învață Domnul nostru Iisus Hristos?

   - Să avem smerenie... Mândria se combate prin smerenie...

   - Vezi că știi... De ce mai întrebi?

   - Îmi face o mare bucurie să întru în dialog cu cerul.

   - Dar tu crezi că cerul are timp?

   - Timp pentru dialog... sau timp în general?

   - Timp în general.

   - Da, are...  tu cerule și copilul, aveți timp mereu.

   - Timp de joacă  sau de lucruri serioase?

   - Și timp de joacă și timp de lucruri serioase.

   - Bun. Promit să mai întru în dialog cu tine... ești un om blând, firav, sensibil... inteligent...

   - Acum nu mai ai timp?

   - Nu e vorba că nu mai am timp, doar că mă pregătesc de ploaie.

   - Iartă-mă cerule, tu ai treabă! Doamne ajută să fie ploaie curată!

   - Te iert... Doamne ajută să fie omul vrednic de ploaie!

LOGOSUL CERULUI

   Privesc cerul din toate punctele de vedere și simt profund că cerul e idealul meu de dor. Cerul fiind sublim, inefabil... nu concepe ideea de abstract. Beatitudinea umanistă intuiește viața la modul abstract. Beatitudinea cerului convertește (transfigurează) și "estetica urâtului" în artă. Viziunea umanistă face din artă kitsch și anti-artă. Cerul, aidoma Logosului Întrupat întru Ființa Sf. Treimi, păstrează arta în spațiul sacru. Arta sacră, sau ideea de artă celestă, nu seamănă cu bruma de artă umanistă. Niciodată cerul nu va desena, nu va picta ceva nud. Nuditatea, intimitatea, este o taină ancorată întru pasiune și amor. Arta umanistă, dacă ar putea, ar picta nuduri pe cer. Spiritul umanist, cândva ludic, este un spirit hedonist și nihilist. Accentul pe fenomenul nudist nu cade de azi, de ieri. Umanismul a fost fascinat de ideea de nud din antichitate, când bunul-simț și filosofia erau literă de lege. După așa-zisa "revoluție sexuală", nudismul a degenerat în pornografie. Cerul nu admite ideea de pornografie (fiind o "artă" demonică, o "iconografie" demonică) și contestă această maladie a sec. XXI, deoarece viciază omul și-l desparte de conștiință, de Rău, de Dumnezeu...

 

 

COPILUL

   Copilul se trezește zâmbind gingaș și suav. Soarele se împletea cu bucuria copilului de a fi martorul unei zi splendide de vară. Oamenii se grăbeau spre universul muncii, copilul aștepta cuminte ziua cea mare. La zece ani, lumea e privită cu alți ochi. Copilul privește simplu, natural și frumos. Copilul e curios și însetat de cunoaștere, având senzația că poate intra în comunicare, și-n comuniune, cu cerul, cu natura, cu iarba... E naiv, e inocent, dar e simpatic. El e fericit să fie contemporan cu o nouă zi de joacă. Gândește virgin, copilul gândește firesc și înalţă, cu demnitate, mintea către cer. Pentru copil, cerul este existența lui fundamentală. Copilul (robotizat) din lumea actuală, autoîntemniţat întru mituri tehnice și jocuri virtuale, își pierde puritatea, sensibilitatea, pudoarea... și se închide singur într-un labirint al necuvintelor. Nu mai gândește coerent, nu mai știe să facă distincția între real, ficțiune și virtual... nu mai vorbește... nu se mai poate exprima... Devine un "calculator" , un "computer", un individ fără "suflet". Copilul nostru este un copil model, un copil special... Își propune să facă un pelerinaj în cer. Un pelerinaj nu fizic, ci metafizic. Nu admite devenirea întru ființă, în cer, sau devenirea întru ființă cerească, ci admite să călătorească măcar cu gândul în lumea stelelor, unde luna plutește între dor și armonie. Incitat de povestea „omul - trestie cugetătoare” , copilul își face curaj și coboară din cer cu picioarele pe pământ. Deja în imaginația sa se vedea un curcubeu desenat de îngeri, dar tot în imaginație se vedea în pădure. Dorea să le dea copacilor de mâncare. Voința umană îl făcea să creadă că orice utopie este posibilă. Trăia autentic în lumea basmelor. Nu mergea concret spre pădure. Încerca să meargă măcar cu gândul. Gândul la cer și pădure. Sus pe deal, gândea că cerul e mai aproape de om, și-l va atinge cu mânuța lui plăpândă de copil. Era fermecat de ideea de a pune mâna pe cer. Orice copil are dorința să atingă cerul și norii pufoși. Omul matur și-a smuls cerul din inimă, și tânjește după cerul copilăriei. Omul matur este rațional, logic și rece. Omul matur este radical, pragmatic... , nu mai gândește cu inima, cu mintea de copil. Copilul însă are conștiința că cerul îi dă culoare, că ,fără cer, viața nu are rost. Rostul vieții este să-i dăm un sens divin, mântuitor. Esența vieții este credința ,și din credință se nasc sfinții. Sfântul e mai presus de geniu. Sufletul e mai presus de rațiune, dar rațiunea fără suflet și sufletul fără rațiune nu-și au sensul. Copilul gândește filosofic. Nu-și dă seama câtă filosfie face prin întrebări (uneori impertinente) , prin uimire... Curiozitatea, mirarea, setea de cunoaștere face din copil un "filosof" al cerului. Cu toate că și cerul are filosofia lui... cerul și copilul se împacă de minune.

 

 

 

 

 

VIS

   Dac-ar fi să fie totul numai cer, ne-am face case din cer, ne-am face piscine din cer, ne-am face copii din cer. Drumul n-ar mai fi pietruit sau asfaltat, am merge pe nori și pe stele, și am ajunge la timp oriunde în lume. Avem nevoie de cer ca de aer. Și aerul e format din cer. Și visul e un cer rătăcit în memorie. Și viața e un vis, și cerul e un vis... Și visul e tot un vis din cer. Să fie viața un vis frumos. Să fie viața un vis precum cerul, ar trăi omul fără  probleme. Problema omului contemporan e lipsa viselor cerești. Orice depărtare de vis și de cer duce la coșmar. Astfel, viața devine un coșmar. Coșmarul de a trăi fără vise și fără cer.

 

MESAJE CATRE CER

Sunt prietenul tău Ionuț. Te rog frumos, cerule, nu lăsa copiii abandonați să moară de foame!

 

 Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului! Aseară am fost să mă plimb prin parc. Lipsa copacilor mă face trist. Lipsa oamenilor cu bun-simț... mă face să plâng ... Vreau să pipăi și să urlu este!, cum zice Tudor Arghezi. Vreau zâmbete pe fața oamenilor! Vreau sănătate, omenie și ... și un gram de civilizație! Vreau să ne fie rușine de cer când facem ceva urât în public... când aruncăm gunoie pe stradă, când aruncăm mucuri de țigară... când fumăm și "poluam" sufletul... E prea mult zgomot în orașele mari... Îmi dai voie, cerule, să mă retrag la țară, la munte, dacă se poate?! ... Aici, în orașul meu, totul e poluat... și omul e "poluat" cu păcate, și cerul e poluat din păcate. Mintea ne e poluată de desfrâu și altele... Privim la "nurii" femeilor și cerul deasupra noastră privește cât de lipsiți de caracter suntem. Cerule, dă-ne voința să te privim ... nu să privim în altă parte! Să privim în sus ... căci în jos privim, majoritatea oamenilor. Prea mult aplecăm ochii spre pământ... Dă-ne voință să privim sus, spre cer! Cu smerenie, Cristian!

 

 Să ne trăiești, cerule drag! Sunt Alexandra. Ți-am scris și azi pentru că nu cunosc altă cale să mă adresez cerului. Tu vezi ce se întâmplă, scriu ca  să fiu împăcată cu ideea că ți-am scris. M-am despărțit de iubitul meu, Bogdan. Mi-a făcut avansuri și mi s-a făcut lehamite de el. Oare toți băieții vor numai sex? Nu există și băieți cuminți, cumsecade, credincioși... Cerule, te rog ... nu mă lăsa să cad iar în depresie, în deznădejde!  Caut iubirea adevărată! Caut un băiat pe frecvența sufletului meu! Nu vreau să fiu obiect sau "păpușă" pentru nimeni! Băieții cu care am fost mi-au zis că arăt bine... Oare la ce se gândesc când zic că arăt bine?! ... M-am săturat de aluzii la sex! Vreau o viață nouă, cu un băiat cu frică de Dumnezeu! ... Eu iubesc cerul... Te iubesc cerule! Iubesc cultura, teologia, filosofia, literatura, poezia... Iubesc muzica, arta... Studiez Litere și litera mea preferată e "D" de la Dumnezeu și de la Dragoste. Vreau să găsesc pe cineva care să nu vrea să facem dragoste ... amor ... sau altceva ... Vreau să găsesc Dragostea cu "D" mare! Vreau iubire, căci fără iubire nu există nimic! Vreau să întâlnesc un om care să cunoască cerul! Îmi dăruiești și mie un om frumos, cerule? ... Te implor! Ai grijă de mine ... sunt sigură că cerul îmi va răspunde! Tu ești singurul meu prieten adevărat... Tu cerule, numai tu...

 

 

 

ESEURI

Pe muntele vieţii

   Omul este un ansamblu de întrebări retorice, un ansamblu de contraziceri absurde, privind filosofic. Din punct de vedere ortodox, omul este o taină, tăinuită-n "orizontul Misterului" (L. Blaga) şi-n cer. Viziunea creştină nu este absolut incompatibilă cu viziunea filosofică (desigur mă refer la filosofia adevărată ce se traduce din greacă „ iubirea de înţelepciune”) , este puţin străină în funcţie de personalitatea, cultura şi gîndirea filosofului. Din persepectivă filosofică şi psihologică, omul se naşte, trăieşte... şi moare. Pe muntele vieţii, omul întâlneşte fel de fel de obstacole, de trasee care duc spre neant, spre râpă, spre o situaţie abruptă şi greu de trecut în spre mai sus. Omul credincios, ancorat întru Nădejde şi Dragoste, tinde mereu spre Înălţimi (culmi) strălucitoare. Destinaţia fericită fiind Mântuirea prin Mijlocirea Domnului Iisus Hristos. Omul-munte (tare ca o stâncă în faţa avalanşelor provocate de ispite diavoleşti, neprevăzut şi nenorociri... supus încercărilor) nu vede decât în Sus, Piscul. Cine coboară, cine se uită-n jos, ameţeşte şi înecându-se în hău, în Moarte tragică... cade spre abisul nefiinţei... cade spre anti-fiinţă. "Contradicţia" dintre Viaţă şi Moarte, Munte şi Mare, Credinţă şi Raţiune nu are rost când avem conştiinţa curată că esenţa Vieţii este DUMNEZEU. Filosofia este plină de idei frumoase (dar nu reprezintă Frumosul) , de talent umanist... însă se pierde din cauza nihilismului. Credinţa, trăită autentic şi în duhul Bisericii Ortodoxe, niciodată nu cade, fiindcă se desfăşoară sub Har. Harul dă putere omului de a exista real (nu abstract) , în comuniune cu Dumnezeu. Omul natural adoră Divinitatea în mod firesc. Religia nu este o "iluzie" precum afirma S. Freud. Religia este totul pentru omul de omenie. Pe muntele Vieţii urci spre Bucurie veşnică. Calea, Adevărul şi Viaţa este Una singură - ORTODOXIA, care-L are drept Cap pe Domnul Hristos. Fiul lui Dumnezeu a urcat pe Cruce, pe Golgota... noi urcăm spre demnitate dacă ne răstignim patimile şi eul egoist. Iubirea este adevărul universal. Egoismul, egocentrismul nu este bun de nimic. Trebuie să depui efort pe muntele vieţii, şi să fii altruist. Înţelege omule drag, nu-ţi aparţin decât păcatele şi voinţa! Răsplata este în Ceruri, pe vârful muntelui nu te aşteaptă un premiu lumesc, nici bani, nici aur. Pe vârful OMUL (mai aproape de Cer) , de ai respectat traseele Bisericii Ortodoxe, te aşteaptă Veşnicia, Raiul cel mult dorit. Desăvârşirea pe Muntele Vieţii este posibilă prin  rugăciune, răbdare şi smerenie. Pentru mine Muntele înseamnă să fii OM îndreptat spre Cel de Sus, spre Culmi înalte. Omul de câmpie se mulţumeşte cu "acum" şi "aici". Cultura lui "a avea" este cea mai importantă pentru el, însă să nu uităm acest aspect sănătos: LA MUNTE ESTE AERUL MAI TARE...

Cugetarea la moarte

     Se recomandă, de dumnezeieștii Sf. Părinți, pentru izbăvirea din patima desfrânării, cugetarea la moarte. Moartea, în viziunea ortodoxă este o trecere. Nu o "trecere în neființă", ci o trecere de la viață la viață. Viața de după moarte, moarte care nici nu există în gândirea și învățătura creștină, este o viață veșnică. Poetic, Nichita Stănescu și Grigore Vieru au avut în vedere tema morții. "Nu am moarte cu tine nimic/eu nici măcar nu te urăsc..." (Grigore Vieru) Moartea nu există de fapt. Creștinește vorbind, moartea este o poartă către Rai, sau iad. Nu ne place să auzim aceste "povești", "basme" despre Rai sau iad... dar avem argumente clare în Sf. Scriptură (sau Biblie) , la Sf. Părinți și nu numai, că există Lumina Raiului și întunericul iadului. Greșesc cei ce socotesc "invenții" ale Biserici sau "scorniri" ale preoților. Toți suntem datori cu o moarte, se spune fain în popor. Poporul român e genial în astfel de "ziceri", de filosofii adevărate. În privința "necredinței" față de Rai și iad, v-om "muri", și-om vedea. Să revenim la frica de moarte, la cugetarea la moarte. Pare să facem filozofie sau filosofie (filo=iubire și sofie=înţelepciune, adică iubirea de înțelepciune iar FILOCALIE înseamnă iubirea de frumos) despre acest adevăr "intangibil", moartea. Nu putem spune că nu vom muri. Poți nega orice, dar moartea nu. Cugetarea la moarte nu este o cugetare banală, simplă sau simplistă. Cugeți la moarte cu lacrimi, cu frică... Zdrobirea inimii, cutremurul sufletului, conștiința... nu ne lasă să tratăm superficial moartea, sau să o luăm în bășcălie. Tratăm moartea cu frică și cu nădejde. Cu frică pentru că nu suntem pregătiți, și cu nădejde fiindcă suntem botezați în numele Domnului nostru Iisus Hristos, care este CALEA, ADEVĂRUL şi VIAȚA. Mântuitorul a murit cu Trupul pe Cruce , ca să ne fie Model Absolut, Exemplu de biruință, dar a și ÎNVIAT - TRUP ȘI SUFLET, DIVINO-UMAN. Filosoful nihilist F. Nietzsche în cartea "Așa grăit-a Zarathustra" spune "Dumnezeu a murit" sau "Dumnezeu este mort". Da, e corect... Filul lui Dumnezeu (Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, precum mărturisim în Crez - Simbolul de credință ortodox) , a murit pe cruce, dar a și ÎNVIAT.  F. Nietzsche pune punct, noi nu. Niciodată nu e bine, în viață, să punem punct. Măcar trei puncte, virgulă sau alt semn, dar nu punct. Nici moartea nu este punct. Este virgulă sau puncte-puncte... Urmează ceva, după moarte urmează viață, adevărata viață. Deci, să nu uităm, din punct de vedere ortodox, nu există moarte, și cugetarea la moarte ajută la izbăvirea de patima desfrâului. În contextul actual, avem altă "blasfemie", altă "viziune" pervertită, moartea ca act tragic, în stil horror. Vedem ceea ce se dă prin mass-media, în materie de știri. PROtv deja a devenit "celebru" cu treaba aceasta. Știrile de la ora 17 au zăpăcit lumea. Din păcate, mentalitatea și politica (ideologia, industria...) PROtv este departe de normalitate, demnitate, ortodoxie... În grila de programe PRO, se pune accent pe cei trei mari "V" - viziual , violenţă și verbal.... Cât mai puțin verbal, viziual cât cuprinde și violenţă cât să nu bată la ochi CNA-ul. Apoi se începe cu "S" - sex, senzațional și show... cât mai mult show... și tot așa. Divertismentul tv și comercial caută să ne facă să uităm de moarte. Lumea de azi nu mai gândește natural, ortodox (drept) ... Lumea de azi nu are timp să se gândească la moarte, așa că mass-media ajută lumea să rămână ancorată în "lumea" ei, în nebunia ei. Cum? Păi le dă moarte tragică, știri handicapate, evenimente stupide... ceva gen nimic, deci le da 99% nimic ... și așa vrăjește lumea, sau prostește lumea. Ce să-i pese lumii de moarte, tratată adecvat, ortodox?! Nu. Nu-i pasă de nimic; nici de Dumnezeu. Lumea vrea doar bani și distracție. Moartea e un "impediment", un "obstacol"... Așa că se amăgește cu tv-ul, cu internetul (când îl folosește în exces sau când accesează site-uri imorale) , cu alcoolul, cu drogul, cu tutunul, cu pornografia, cu sex și alte "oferte" postmoderniste. Lumea e interesată de ultra'tehnologie nu de moarte, însă lumea nu vede că tehnologia super avansată duce la moarte spirituală, la moarte sufletească? Ba da. Vede și lumea trista realitate, dar nu recunoaște. Pur și simplu nu vrea să recunoască adevărul. Se simte mai "cool" în mediul virtual și nu lasă tehnologia pentru că e la modă. Nu zice nimeni să nu te folosești de știință, de tehnologie... doar că nu e corect să devii rob. Moartea, cugetarea la moarte, te trezește la viață. Te trezește la realitate. Uneori te aduce cu picioarele pe pământ... dacă mai este o fărâmă de conștiință în ființa ta. De ce să fii individ? Că așa vrea psihologia maselor, psihologia modernă? ... Fii om! Fii persoană! Da, latinescul "persona" înseamnă "mască", dar persoană în spațiul creștin egal "vertical" și se traduce cu "a privi în sus". Pare un paradox să cugeți la moarte și să privești în sus, moartea e simbolizată cu pământul, iar viața cu cerul. Trăiește frumos, între cer și pământ! Nici prea jos (spre pământ) , nici prea sus (spre cer). Muzica tâmpită, comercială și superficială, cântă "una piesa" ... "vreau să cadă bani din cer"... tralala și bla bla bla.... De ce să nu "cadă" înțelepciune din cer, de ce mereu bani? ... Aici să punem accent pe cugetarea la moarte, și ușor, ușor o să vedem lumea altfel, și o să prețuim cerul la adevărată lui valoare. Ortodoxia nu este mitologie sau yoga. Ortodoxia este un mod de viață, un mod de viață cu valoare mântuitoare dacă este trăit după Hristos Domnul. Să cugetăm la moarte, ortodox! Nu pierdem viața dacă ne gândim la moarte! Nu ... "nu am moarte cu tine nimic/ nici măcar nu te cunosc..."

 

 

 

 

 

 

 

 

Pur şi simplu

   Pur și simplu, omul duhovnicesc trăiește frumos, natural, fără stres , fără griji ... Stresul a zăpăcit omul de astăzi şi depresia a ajuns o boală tot mai răspândită. Omul e stresat fiindă nu trăieşte mai aproape de cer. Cerul şi viața întru Domnul Iisus Hristos nu-ți dă voie să-ți faci griji, să te complici. Știți că vine vremea la Sf. Liturghie când cântăm "grija cea lumească să o lepădăm". A lepăda grijile lumești înseamnă a trăi cu adevărat credința. Credința nu e filosofie, teorie, ideologie... Credința e viață, e trăire... Credința ortodoxă e un mod de viață. Noi urmăm pe Domnul Hristos, însă , din păcate, azi nu urmăm constant pe Hristos Domnul. De ce? Pentru că avem o "viață" duală. Suntem și cu lumea și cu Hristos. Suntem și "prieteni" cu păcatul ... dar vrem să fim și "robii Domnului". Se poate așa ceva? Să fii și la munte și la mare, în același timp? Se poate să râzi și să plângi în același timp? ... Nu. Fiecare trăire, fiecare emoție, fiecare sentiment are timpul lui unic. Nimic nu e standard sau comercial în sufletul uman. Pur și simplu, sufletul uman este "suflarea" divină în om, acest microcosmos. Omul e făcut pur și simplu, trup și suflet. Sufletul, conștiința (glasul lui Dumnezeu în om), rațiunea ... ne ajută să trăim uman și nu animalic. Animalul în afară de instinct, nu are nimic, nici suflet, nici conștiință, nici rațiune... Din nefericire, omul fără Dumnezeu devine un biet animal rațional și muritor. Și noi, puțin credincioșii, suntem fără Dumnezeu când alegem păcatul. Păcatul , dulceața păcatului, ar vrea să umple un gol... dar nu umple absolut nimic ci golește absolut,  și golul din ființa lăuntrică devine tot mai gol, și mai gol. Păcatul, precum mediul virtual, precum îndrăgosteala (mai ales cea la prima vedere) este o amăgire. Demonul ne amăgește, ne dă ceva (plăcut la început) să uităm de una, de alta, să potolim angoasa, frica de moarte... Cu bună știință facem voia demonului când cădem în păcat. Pur și simplu ne amăgim și dăm "libertate" demonului să-și bată joc de noi. Noi nu suntem „ai noștrii” sau „ai lumii”, noi suntem (prin Botez) ai lui Hristos Mântuitorul. De ce totuși alegem uneori păcatul? Se pare că ne facem de cap... Ne mințim că nu e nicio problemă dacă mai cazi și în păcat. Pur și simplu ... "uităm de Dumnezeu" ... dar această uitare ne costă. Pur și simplu alegem răul? Nu, aici nu e așa pur și simplu. Aici e altceva, e libertatea noastră pe care o pervertim, acceptând ideea de păcat. Pur și simplu e omul frumos. Noi, cei care mai cădem în păcat... nu mai suntem pur și simplu, ci suntem întinați. Pierdem harul... care se dobândește nu prea ușor. Pierdem legătura cu Dumnezeu. Pierdem comuniunea cu sfinții. Ne facem rău singuri ... și răul știm că e absența binelui. De ce nu trăim pur și simplu? ... Fiindcă nu avem puritatea și simplitatea creștinilor din primele secole după Hristos. Totuși, avem nădejde că „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă și să fie viu” (auzim asta prin gura proorocului Iezechil) , iar prin pocăință ne putem vindeca și sperăm să trăim și noi pur și simplu pentru Hristos.

  Gândul

     Încearcă să te gândești la ce nu te-ai gândit niciodată. Gândul negândit. Gândul cu rădăcini în sus. Sus înseamnă cer. Cerul purcede dintru înălțime, mister și dor. Dorul după Dumnezeu. Nostalgia paradisului. Raiul pierdut prin păcat. Ruptura dintre armonie și veșnicie. Neantul, abisul, infernul, iadul ...  atins prin căderea în păcat. Nu există viață în săvârșirea păcatului. Păcatul aduce moartea. Moartea sufletească, spirituală. Fără păcat, fără poftă trupească, fără robia plăcerii, omul va fi fost profund fericit. Fără durere. Însă omul adamic, a ales varianta  propusă de demon, a "mușcat" ispita și a cules roadele: izgonirea din Rai și goliciunea. Asta îți dă păcatul. Senzația de "bine", până când se termină "vraja" , "amăgirea", văzându-te  gol. Acest gol lăuntric nu se umple cu nimic lumesc, ci doar cu pocăință. Părerea de rău  pentru fapta comisă. Gândul la iertare și Întoarcerea la Hristos. Hristos Domnul este Mântuitorul lumii. Nu tehnologia, nu civilizația, nu democrația ... Nicio utopie de tip ideologic nu a satisfăcut omenirea. Poate a agitat lumea, dar nimic mai mult. Comunismul, utopia utopiilor, ce a demonstrat? Nimic pozitiv. Amăgire și iar amăgire. Astăzi, neoliberalismul devine teribilist și nu realizează nimic. Filozofia nimicului e la modă. Nimic bun când omul e rău. Nimic bun când ideologia e nebună. Lumea se zbate între aici și acum. Clipa trăită intens contează... Viața a dispărut din context. Sinuciderea este o alternativă crazy. Banul e la putere. Această să fie minunata lume nouă? Nu știu, întreb doar. Sexualitatea se confundă cu pornografia. Perversitatea a prins contur fără a se face diferență între firesc și nefiresc, natural și artificial, moral și obscen etc. Privind astfel, lumea e urâtă. Lumea e un kitsch perfect integrat în "absolut" , pardon în UE. Dezastrul, tragedia, teroarea, demența , prezentată de mass-media printr-o viziune nihilistă, te face să crezi că peste tot e numai rău, circ și haos. Realitatea e tristă, desigur, dar nu avem voie să generalizam. Undeva, într-un colț de lume, se naște un copil, poate un geniu. Mai sunt și nunți nu doar înmormântări. Muzica răsună  la radio,  tv  sau la tine în boxe. Internetul îți oferă multe. Tu trebuie să alegi. Sper că ești în măsură să selectezi, dacă nu, revino-ți în fire și ferește-te de rău. Trăim într-o altă lume. Tentațiile sunt destule. Postmodernismul ne oferă și bune și rele. Să nu uităm de conștiință! Nu vreau  să cred că ecoul conștiintei vibrează în pustiu. Conștiința e glasul lui Dumnezeu în om. Conștiința e un "strigăt disperat" că "eu" am rătăcit drumul, calea. Hristos Domnul este Calea, Adevărul și Viața. Nu există altă cale cu valoare mântuitoare. Există surogate de tip new-age și filozofii orientaliste, Toate aceste ideologii spiritiste și aberante te fac din orgolios în și mai orgolios. Ce rost are să fii orgolios, egoist, nihilist? Mândria luciferică va zice că e "normal" să fii cum vrei tu să fii, dar conștiința ortodoxă nu te lasă să-ți iei lumea-n cap. Tu nu ești savant. Ești un om simplu, sau un om puțin cultivat. Ai cunoștințe dar nu ai cunoaștere, ar spune Noica. De ce să fii mândru de tine? La ce bună mândria? La ce bună prostia? La toate... și la nimic. Conștiința îți șoptește cine ești cu adevărat. Deșteptăciunea este o minciună şi duce spre aroganță. Omenia e sfântă. Fii om! Gândește cu mintea ta (cum spune și Nae Ionescu) și nu uita acest modest îndemn : înainte de toate, fii om !  A fi om e lucru mare…

   

   

 

 Cuvântul

   “Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte…/Ce minune ca eşti, ce-ntâmplare că sunt.” (Nichita Stănescu, Cântec)
   Din punct de vedere filosofic, am putea întreba ce este Cuvântul. Filosofia se laudă că nu dă răspunsuri, deci rămânem doar cu întrebarea.
   Sfânta Evanghelie după IOAN începe astfel: “ La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (IOAN, cap. 1, 1) Sfinţitul Apostol şi Evanghelist Ioan, supranumit şi apostolul iubirii, pe mine păcătosul mă lămureşte complet cu acest verset.
   Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Logosul Întrupat şi prin Dânsul omul a gustat îndumnezeirea după Har. Mărturisirea aceluiaşi Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, “DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE”, îmi este dragă la nebunie. Dumnezeu-Cuvântul din DRAGOSTE S-a născut Dumnezeu-OM.
   Cuvintele prind viaţă când sunt rostite (oral sau în scris) de cel ce este îndrăgostit de ele. Puterea cuvântului are mai multă şi dulce cucerire decât puterea oricărui împărat roman. Sensul cuvintelor, etimologia şi frumuseţea dânselor nu trebuie numai din învaţare ci şi din trăire explorat.
   Cuvântul MAMA, conţine: nobleţe, divinitate, suferinţă, iubire…
   Şi studiul are rostul lui, dar mai importantă-i experienţa. Deci , experienţa de viaţă e practică nu studiu de caz sau teorie. POEZIA se joacă cu cuvintele, de aici şi armonia cuvintelor.
  Cele mai tari cuvinte, TE IUBESC, sunt cuvinte mărturisite din inimă, din suflet…
  Limba română ne dăruieşte cuvintele intraductibile: dor, jale, cuviinţă… Pentru nebunia păgânilor, femeia şi poezia erau “dumnezeu”.
  Fiecare popor a pus accent pe ceva (ca să iasă în evidenţa). De exemplu, imperiul roman:  putere  şi civilizaţie; poporul elen (Grecia de azi) este recunoscut prin: înţelecpiune (filosofie) şi artă; poporul român:  credinţă şi omenie; poporul francez:  eleganţă şi stil; poporul rus: geniu şi mândrie, etc. Frumuseţea, nu-i specifică (nativă) unui popor anume, frumuseţea-i universală. Fiecare popor a avut (şi are) un cuvânt de spus în Istorie, dar Istoria nu se face cu/din cuvinte ci prin fapte. Fără cuvinte nu ar fi existat nimic, căci prin simboluri, semne… e greu să-ţi exprimi DRAGOSTEA, FERICIREA… Slavă Domnului, avem cărţi frumoase, avem cuvinte sfinte.
   “Mi-s dragi cuvintele să ştii/ Ele-mi sunt surorile / Atunci iubito când nu vii / Eu vorbesc cu florile…” (Grigorie Vieru)
   “Ce bine că eşti, ce mirare că sunt” (Nichita Stănescu, Cântec)

POVEŞTI şi POVESTIRI

Departe de tot

   Merg prea departe. ,,Cât de departe?" Departe de tot. Pașii mei mici sunt smeriți pentru acolo unde o mare (un ocean dacă vreți) de zâmbete este convertită întru fericire veșnică. Pe o pajiște cu flori de dor întâlnesc un înger, nu cred că este îngerașul meu păzitor. Îngerul mă privește cu dragoste. Sunt tulburat, îmi e frică să nu ispitesc îngerul. În minte apar cuvintele lui Isus fiul lui Sirah (Eclesiasticul) : „Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”... Îngerașul nu spune nimic. Mă privește angelic și eu extrem de tulburat încerc să-i vorbesc. Te deranjează prezența mea, sfinte îngerașule? Îngerul tace. Zâmbește. Văd pentru prima dată un zâmbet divin. Ingenuchiez și rostesc din tot cugetul și din toată inima, Rugăciunea lui Iisus. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” Îngerașul atunci zâmbește și mai frumos.

 

     Gândesc că am început bine, studiez Teologia. Sunt la facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie. Eu, cel mult pasionat de muzică. Oare am greșit drumul? Liceul a fost cu profil tehnic, obținând o diplomă (atestat) de mecatronist (tehnician în mecanică, electronică și informatică). Am greșit drumul Doamne? Îngerașul zâmbește virgin și dulce ca un prunc. Cu demnitate de smerit mesager al Domnului Dumnezeu îmi șoptește: tinere, copile drag, cum să greșești, dacă asta este voia Domnului ... Nici nu termină cuvântul îngerașul, că eu izbucnesc în plâns. Lacrimi de pocăință. Nu credeam că e adevărat, îmi vorbise mie un înger, chiar dacă nu era îngerașul meu păzitor. Probabil era îngerul responsabil cu înțelepciunea. Paradoxal, până atunci strălucirea îngerului nu mă ardea. Puteam suporta lumina și stăteam în fața îngerului precum în față unui prieten bun. În clipa când am început să plâng, simțeam cum lumina mă orbește. Sunt păcătos Doamne, cel mai mare păcătos, pleacă de la mine că sunt om păcătos! Îngerașul mișcă din aripi, pesemne că l-am supărat.  Tinere, ridică-te! Tu te joci cu viața duhovnicească, cu credința, cu Dumnezeu. Stăpânul Atotputernic le știe pe toate, nu-ți mai striga păcătoșenia aici. Sunt trimis să-ți răspund la o întrebare. Nu sunt îngerul tău păzitor, și simt că-ți este teamă de mine. Tinere, eu nu sunt Dumnezeu. Să nu divinizăm ființele cerești, oamenii sau anumite obiecte lumești. De ce ne facem idoli? De ce încălcam Decalogul? De ce nu-L iubim pe Mântuitorul Iisus Hristos mai presus de orice? Cine suntem noi fără Dumnezeu? Hristos Domnul mărturisește clar: ,,cerul și pământul vor trece dar Cuvintele Mele nu vor trece." Eu nu pot să zbor o clipă fără binecuvântare de la Bunul Dumnezeu. Tu om fiind, mai presus de îngeri (având chip și asemănare divină) pentru ce nu faci ascultare?

 

    Doamne Te rog, nu mă certa! Sunt aici pentru răspunsul la întrebarea... Nici nu mai știu pentru ce întrebare am venit. Of, mi-a luat Dumnezeu mințile... Cum să-ți ia Dumnezeu mințile? Vorbești cu păcat. Tinere, trezește-te la realitate dar nu confundă realitatea cu Adevărul. Realitatea nu-i tot una cu Adevărul... Aveam impresia că îngerașul face filosofie. Gata, mi-am amintit... Pentru asta am venit aici. Doresc să fiu lamurit dacă am ales bine Teologia sau trebuia să intru la Filosofie. Studiez Teologia și sunt pasionat de Filosofie. Sunt nebun Doamne... Iar vorbești cu păcat. Respectă voia Domnului și lasă impresiile tale personale. Nu tu ai ales, Dumnezeu te-a ales și Dumnezeu este Singurul care face  minuni.

 

    Slavă lui Dumnezeu pentru Toate! Lumina părea naturală. Privesc în jur. Icoana cu Sf. Ierarah Nicolae. Tabloul cu mama. Biblioteca... Unde sunt, de fapt ,sau unde am fost? Acum sunt în camera mea. A fost un vis, a fost o vedenie? Nu știu. Știu doar că am stat la rugăciune și îmi dau seama că am pășit departe. Cât de departe? Mult prea departe. Departe de tot.

 

 

 

 

Teiul

   Teiul va fi tăiat, plecați de aici, hai la o parte! Nicu e nervos. Nervii lui întunecă și cerul. Nimeni nu-l stăpânește. Pare ieșit din minți. Elena, cu lacrimi în ochi, lacrimi ce se rostogolesc ca fulgii de nea pe un deal trufaș, strigă cât poate de tare: Nuuu! Te implor tată... Te implor nu tăia teiul!

 

    Vântul adie molcom. Crengile teiului se împletesc cu umile raze de soare. Strigătul Elenei se aude răzleț. Mamă ei, din milă, a convins-o să intre în casă. De ce să vadă copila asemenea ,,crimă"? Copiii nu au voie să plângă. Copiii sunt doar pentru zâmbet. Din păcate, sunt și mulți copilași care suferă. Lumea minunată a copiilor există în povești, în cântece. Trista realitate ne face nervoși ca pe Nicu. Să revenim la scurta povestire. Nicu pornește drujba. Trunchiul e prea mare pentru topor.

 

     Pe drum trece nea Vasile, om bătrân și calculat. - Nicule, măi Nicule, nu tăia teiul... că e bun... - Hai bre nea Vasile, vezi-ți de treabă matale! Nu pot vedea soarele de teiul ăsta mare... - Fă ce vrei Nicule, dar măcar nu-l tăia din rădăcină. - De ce să nu-l tăi din rădăcină? - Rădăcină este esența vieții. - Hai bre, pleacă cu filosofia matale de aici.

 

    Teiul e la pământ. În cădere s-a frânt și zace rănit pe pământul rece și negru. Pământul, simbol al morții (prin îngropare) dar și simbol al fertilității, al roadelor. E un paradox. Din pământ (re)naște și viața și moartea. Moartea... Să nu ne fie frică. Pr. Arsenie Papacioc ne spune că moartea nu înseamnă moarte. Moartea este o poartă spre veșnicie. O trecere de la viață la viață. Deci, din punct de vedere ortodox, nu există moarte. Revin la poveste. Teiul răsufla greu. A fost chinuit. Aerul l-a zgâriat pe chipul inimii și ,,ciung" aproape că și-a pierdut din demnitate, însă eroul e erou... și șchiop, și  fără o mână. Izbânda eroului e în luptă nu în lașitate. Lașitatea ține de mediocritate. Oamneii superficiali fug de luptă. Lupta cu păcatul e cea mai grea luptă. Fără Rugăciune, fără Dumnezeu nu biruim. Psihologia nu te ajută întru mântuire. Nu vrem să recunoaștem, dar punem azi accent pe psihologie din lipsă de credința. Teiul a avut credința și a tăcut. Nu a plâns. Și-a trăit durerea-n taină. Că martirii.

 

     Soarele timid din acea zi de martie își ascunde prezența în nori. Teiul era deja lemne de foc. În câteva ore a fost făcut bucăți, bucățele. Și-a pierdut ființa, dar nu și-a pierdut trecutul glorios, nu și-a pierdut conștiința, memoria... Lumea care trecea pe drum se întreba retoric: cine o fi fost nebunul ăla care a tăiat teiul lui nea Gheorghe? Lumea avea dreptate. Numai un nebun putea face asta dintr-un motiv absurd. Nu vedea soarele de tei. Adevărul e că teiul era foarte mare, dar problema nu era teiul, ci omul. Așa și cu Dumnezeu. Ucidem cerul, ucidem taina, ucidem totul că să-L vedem la Față. ,,Tăiem" Lumina că să vedem întunericul. E logic ce facem? Nu, nu e logic, dar e ca și în povestea teiului ... o nebunie.

 

Şoaptele ochilor
(povestire)

Ochi-mi şoptesc / că te iubesc… Inima a ieşit la joc, mirându-se întrebător: “Cine cântă aşa frumos, aşa divin?” Sufletul îi răspunde timid: “ E “geniul naiului”, Artistul minunat, distinsul Gheorghe Zamfir. “ A, da, trebuia să recunosc frumosul… (şopteşte Inima). Şi ţie îţi place Gheorghe Zamfir? (întreabă Sufletul nebun)
Ochii inimii, ochii sufletului, ochii minţii… văd mai în adânc, mai spiritual, mai clar. Nu e vorba de misticism, de metafizică, de filozofeală… pur şi simplu aşa-i firescul.
De când nu ai mai fost prin lume, Suflete nebun? (întrebă Inima săraca)
Ce să caut în lume, eu trăiesc “întru” lumea mea. (răspunde tranşant şi autoritar, bietul Sufleţel)
Ochişorii văd în ceaţă când ceaţa intră în viaţă. Viaţa lăuntrică depinde de sufleţel şi de inimioară.
Inimioara zâmbeşte ironic… Oftează duios şi mărturiseşte: Eu iubesc Omul şi în special Omenia. Nu pot exista fără oameni. Natura oamenilor de azi e foarte amestecată cu instincte primitive, cu animalitate, cu plictiseală, cu “fitze” de ev mediu, cu patimi, cu curat-murdar… Oricum sunt oamenii, respir prin dânşii. Omul e oxigenul meu. Care om? (întrebă fulgerător, domnul Sufleţel)
Avem pe categorii: “Omul recent”, “Omul caricatură”, “Omul real”, “Omul filosofic”, “Omul religios”, “Omul teoretic”, “Omul practic”, “Omul” nu mai ştiu cum. Eu trăiesc pentru “Omul frumos”, ştii asta, spune din suflet Inimioara. Aici eşti “pe frecvenţa sufletului meu” de Sufleţel nebun. Ce te-ai fi făcut dacă nu erai Suflet? (întreabă Inimioara)
Nu ştiu…
E greu de dat un raspuns. Ador tăcerea, chiar dacă nu pot să dorm de bătăile inimii. Şi eu (intervine brusc Inimioara) ador auto-critica. Mai am o dilemă: Ce s-ar fi făcut Omul dacă nu era Om? Omul este Om, că aşa a fost voia Domnului. Înţelepciunea divină a avut în plan pe cutare Om şi din Iubire i-a dăruit viaţa. Probabil şi Omul se gândeşte că putea să fie altceva, altfel de “fiinţă” : plantă, animal, gâză, muscă, furnică, apă, piatră, pământ etc. Pământ devine până la urmă. (afirmă Sufleţelul)
Omul cu demnitate mulţumeşte Bunului Dumnezeu că este Om, că este ce/cum este. Ar putea rosti şi o scurtă rugăciune: “Mulţumesc Doamne că sunt Om!” Nu e simplu, uşor… să fi ceea ce eşti, Om.
Depinde de conştiinţă, cu mulţumirea, zice Sufleţelul. Da, conştiinţa are Rostul ei. Fără conştiinţă, raţiune, voinţă si sentiment, omul se animalizează şi devine ne-om. Sau anti-om. Exact. Parcă ai fi citit Noica, de eşti aşa deştept. Citesc, chiar acum mă “trudesc” cu “Jurnal de idei”, şi ce dacă? Deştept, e o prostie să faci pe suflet aşa. Mă jigneşti, mai bine zis. Of, Inimioară, uneori nu te duce capul decât la rele.
Lasă, că nici cu tine nu faci casă… La ce te referi? La nimic şi la toate. Nu fii ipocrit, “cunoaşte-te pe tine însuţi” şi apoi mai vorbim. Ai citit vreodată o povestioară? (întreabă Inimioara)
Nu am timp de poveşti. Sufletul trăieşte “love story” şi e de ajuns. Tinere, iar eşti rece? “Pictează” cineva povestioare ortodoxe, cu tentă filosofică (în anumite fraze) şi e Om din zilele noastre…
E Om, nu e “extraterestru”. E Om, înţelegi?! Frate Sufleţel, scrie şi acum, când noi stăm la “taifasuri”. O,da… Încă mai există un copil nebun, care-şi chinuie talentul? Este… şi nu e mândru că este, e fericit de omenia însufleţită-n fiinţa inimii. I-am citit şoaptele ochilor, frumuseţea nu câştigă la concursuri de frumuseţe… şi arată încântător.
Promit să citesc şi eu, mărturiseşte Sufleţelul entuziasmat.
Să nu lăsăm Ochii să plângă singuri. Curaj! Inima şi Sufletul sunt cu tine, întru mulţi ani fericiţi.

Povestea unui cal alb

Vocea inimii însufleţeşte fiinţa universului copilăriei.Casa bunicilor, cu
farmecul ei de căsuţă simplă de la ţară, zâmbea dulce, când fetiţele se jucau prin curte. Cele doua surioare (Mona şi Melissa) işi alinau dorul nebun (pentru părinţii plecaţi în Germania, tata medic, iar mama profesoară de filosofie) cu jocul, arta copilariei.
Vacanţa de vară devenea plictisitoare; fără calculator, prinţesele erau ca şi moarte. Bunicii plecau la câmp (de luni până sâmbătă), şi când pisica nu-i acasă, şoriceii joacă pe masă.
Palanca, zona unde locuiau bunicii, stătea la dispoziţia domnişoarelor.
Mona avea nouă anişori, iar suriora dânsei doisprezece. Nu erau obraznice, dar nici îngeraşi. Mona, mergea zilnic la o vecină (AnaMaria, cu un an mai mare) care şedea foarte aproape de pădure. Pădurea Vărzăreşti strălucea misterios în ochii Monei şi aflând de bogatele-i poveşti, visa să cunoască necunoscutul (pădurea).
Melissa, rămasă singură acasă, îşi omora timpul cu televizorul. Nu găsea nimic pe frecvenţa sufletului ei şi hotărâse să citească. Biblioteca bunicilor (foşti învăţători la şcoala din sat) conţinea cărticele pentru copii, rafturi întregi. Melissa era îndrăgostită de povești nemuitoare, însă nu înţelegea de ce toate încep cu: ,,a fost odată ca niciodată…” . In mintea copilei părea ceva ciudat: „de ce toate poveştile încep astfel?, se intreba ea. După lectura câtorva povestioare, se apucă de pictat, inspirată fiind dintr-o poveste. În povestea respectivă, un pictor ce-şi ascundea identitatea şi vocaţia , era îngrijitor de cai la curtea unui rege englez, care stăpânea regatul Roşu. Pictorul acesta avea un talent fermecat: picta copaci, numai copaci, iar noptea aceştia prindeau viaţă şi fugeau în pădure.
Melissa fiind fascinată de aceasta idee, se juca cu pensula pe planşă, încercând să picteze un cal alb. Un căluţ alb pe un fond negru. Nu ştiu de unde îşi alimenta imaginaţia, dar ieşise o caricatură de cal. Totuşi, pentru ea nu conta estetica, ci dorea să-şi vadă “capodopera” în viaţă. Deci, vroia, asemenea copacilor pictorului cu talent fermecat, să iasă calul alb din “tablou”.
- Unde să pun eu planşa? Ah, Doamne, minunat, la geam. Aşa, şi acum să aştept naşterea prietenului meu desenat (cu aromă de pictură) din dragoste virgină.
Cea mai harnică şi mândră făptură, admira peisajul dealului din Palanca, privind solitar din planşa realizată de Melissa. Copila de 12 anişori (o frumuseţe rară şi dulce) plângea lăuntric, gândindu-se că niciodată calul alb nu va cunoaşte viaţa. Ce păcat că realitatea nu-i virtuală, suspina Melissa în adâncul conştiinţei. Mai citise o poveste şi apoi încercă să-şi facă somnul de după-amiază (supranumit şi somnul de frumuseţe). Dormea iepureşte, când sosise surioara Mona, care contempla planşa de la geam, cu un zâmbet pseudo-ironic.
- De ce nu ai desenat un cal înaripat, să zboare prin Pădurea Vărzăreşti? Aoleu, doarme… Scuze, sorella!
Melissa, se prefăcea că doarme. Auzind întrebarea Monei, îşi pregătise un răspuns tranşant.
- Hoaţo, tu nu dormi… Ai auzit întrebarea mea?
- Da…
- Si răspunsul?
- N-am vrut.
Mona, ignoră acest tip de răspuns şi fredonă în gând: “ce vrei atunci? Cai verzi pe pereţi?”
- Nu te interesează pe tine magia mea, ai înţeles!?
- Ce magie surioară? Hai să lăsăm glumele, spune sincer ce se întâmplă aici?
- Bine, îţi spun, dar păstrezi secretul… Am pictat sau desenat (cum vrei tu) acest cal alb, pentru naşterea unei poveşti. Vreau să-i redea Bunul Dumnezeu viaţă, să coboare din planşă şi să alerg cu el prin universul cunoaşterii.
- Dar ce, a mai avut viaţă? Cum adică să-i redea viaţă?
- Da, a avut viaţă (şi are) în inima mea, dar m-am mândrit când am pictat căluţul (crezând că va fi cel mai frumos cal alb din lume, şi aşa voi deveni vedetă) şi uite că sărăcuţul a fost pedepsit.
- Păi nu e logic surioară, pedeapsa trebuia în numele tău, tu ai fost de vină că ai pictat o poveste şi ai vrut să-i dai singură viaţă. De unde putere de la om să învie ceva? Nu se poate nimic fără Dumnezeu! Hai să ne rugăm să ne lumineze Doamne-Doamne mintea. Aşa aflăm adevărul, cum să procedam cu calul alb, pentru ca să prindă viaţă.
- Bine, rugăciunea noastră va fi primită de Dumnezeu. Suntem nişte copile nevinovate…
Şi au îngenuchiat în faţa icoanei Sf. Nicolae (icoana făcătoare de minuni în viziunea bunicilor) şi rosteau împreună: “Doamne, Doamne, Ceresc Tată…”
Melissa începuse să plângă.
- Dacă cerem prea mult…
Între timp Mona spunea şi “ Înger, îngeraşul meu…”
- De ce să cerem prea mult?
- Dacă supărăm pe Dunmezeu?
- Orice e posibil, dar nu acum. Doar nu ne-am rugat de pomană. Tu eşti şefa fiindcă esti mai mare, dar eu zic aşa (asta mi-a şoptit Divinitatea în timpul rugăciunii) să ducem planşa în pădure, o agăţăm de un copac... şi aşteptăm minunea.
Acest sentiment al Monei fusese pus în aplicare. Fără nicio vorbă pe drum, au mers în tăcere până la marginea pădurii de brazi, şi acolo au agăţat planşa pe trunchiul unui stejar bătrân. La întoarcere, Melissa îi povesteşte surioarei sale (şi dânsa divin de frumuşică) despre povestea cu pictorul.
Acasă la bunici, copilele nu scoteau un cuvânt despre căluţul alb. Seara, în jur de ora 20:00 (opt) se strângeau băieţi şi fete, pentru jocul de-a v-aţi-ascunselea. Jucau seară de seară, la colţ, în vale, lângă fântâna fără fund. De ce se numea aşa? Fiindcă copiii au botezat-o… Aruncau pietre în ea şi nu se auzea nimic. Niciodată nu găseau răspuns la acest mister. Jocul era în toi. Mona, îşi călcă pe inimă (profanează făgăduinţa că va păstra secretul) şi zbură la prietena ei AnaMaria (care lipsea în seara aceea, sub pretextul că-i e rău, dar de unde,... nu o lăsa tatăl ei). Mona o scoate afară printr-un sms: Drăgutza ieşi la poartă. Am nevoie de tine ca pământul de ploi. Ia şi o lanternă, dacă ai… E ceva foarte important. Ti tzoocckk apetisant!
Mona aşteptă de vreo zece minute, şi nici gând să apară vecina. În sfârşit, se deschide poarta şi AnaMaria luminează totul.
- Ce ai păţit, bre? Abia m-a lăsat tati, i-am promis că stăm aici la poartă. Care-i vrăjeala?
- Nu-i vrăjeală, e doar un fel de magie orthodoxă.
Bineînţeles, Mona, fiind gură spartă, a spus cu lux de amănunte despre calul alb al Melissei.
- Hai sa purcedem spre pădure!
- Cum? Unde? La pădure acum? E peste zece noaptea…
- Si ce dacă, ţi-e frică de bau-bau?
- Ei, pe boala… Mi-e frică de Moş Crăciun.
Până la urmă o lămurise şi în cinci minute erau la marginea pădurii. Mona aprinde lanterna şi ţinteste stejarul cel bătrân. Planşa nu dispăruse, aştepta zâmbetul Monei. Copila, îngenuchiase şi cu lacrimi sfinte striga la Cel-de-Sus: “Doamne, fă o minune! Dă viaţă acestui căluţ, căci îmi place la nebunie! …” AnaMaria, şoptea în sinea ei: “fată eşti nebună”, “nici Socola nu te mai salvează”, “vai de ea săraca, a luat-o razna”… Şi MINUNE, o lumină divină atinse planşa, iar calul alb gustă viaţa. Însă, ca orice animal sălbatic, fuge în pădurea de brazi. Mona alergă după minunea de căluţ  şi se pierdu în misterul pădurii. AnaMaria încremenise de spaimă, având impresia că vizionează un desen animat, nu-şi venea în fire. După un moment de reverie, melancolie, nebunie… pune mâna pe stejarul fermecat şi simte o putere cerească în sufleţel.
- Of, Doamne, unde a dispărut Mona?
Planşa nu picase-n neant, era întreagă şi nevătămată, dar în locul unde fusese pictat calul alb, acum era doar o pată albă.
- Ce să fac, ce să fac? (se tot întreba AnaMaria) Aaa, telefonul…
Sun pe Melissa: “Fată, vino repede aici la marginea pădurii. A dispărut Mona, surioara ta… A fugit după calul alb şi... Adio…  Telefonul nu-i funcţionează… Of, e jale…”
Melissa, cu toată gaşca de joacă, alergau într-un suflet să vadă despre ce-i vorba. Toti se mirau de întamplarea misterioasă, dar totuşi nu credeau că Mona a fost mâncată de pământ.
- Auzi, bestia… M-a trădat şi acum uite ce grozavie-mi face. Unde să fie? Aveţi curaj să intrăm în pădure să o căutăm?
Toţi in cor:  Nuu!…
- Fricoşilor!
- Hei Melissa, priveşte-ţi planşa, chiar a prins viaţă calul alb, calul tău e vietate acum.
- Da, văd… e numai o pată albă. Cum a reuşit să-l aducă la viaţă?
- S-a rugat la Doamne,Doamne.
AnaMaria este sunată de acasă, şi, speriată de glasul tatălui, îi spune ce a păţit. Tatăl ei ştia de la bătrâni, că pădurea de brazi e blestemată. Dădu zvon în tot satul (inclusiv bunicilor Monei) şi porniră în căutarea fetiţei. Au explorat pădurea trei zile şi trei nopţi, şi nici urmă de cal alb sau de Mona.
Eu, păcătosul mă opresc aici. Căutarea Monei este altă poveste. Vă las pe dvs. (iubiţi cititori) să pictaţi o poveste din care răsare altă poveste, şi tot aşa. Eu nu merg mai departe că-mi e frică de întuneric şi de bezna pădurii. Poveşti la infinit.
Aţi fost martori la o poveste fără sfârşit. Dacă o să căutăm şi astăzi, Mona este tot acolo, în inima pădurii. Spor la treabă!

 

 

Frumuseţea nu câştigă la concursuri de frumuseţe
( povestire filosofico-creştină )

Suntem într-o lume unde Omul este o fiinţă rară (aproape pe cale de dispariţie) şi indivizii înmuguresc în invidie, egoism şi teribilism. Pe străzi pustiite, umblă Senzaţionalul –dezbrăcat complet- (gol puşcă) împărţind pliante, pe care stă scris cu sânge virgin (al “pruncilor” ucişi prin avort) “Vine Apocalipsa, Mâine…” . Limba în care este mânjit acest anunţ “cool” este limba necunoscutului absolut. Sunt afişe pictate cu: “Nihilismul este moda noastră… Trăiască nihilismul!” Franceza rămâne singura limbă pe care o mai cunoaşte (pseudo) omenirea. “Estetica urâtului” este melodia tuturor, hitul preferat de cei ce au scăpat Marelui Dezastru. Dar ce s-a “întâmplat”? (înteabă un porumbel rănit, pe Soarele Dreptăţii). Se aude ecoul mărturisitor, al unui copilaş orfan, care plânge continuu şi strigă neîncetat: “Nimic nu este întâmplător!” O frunză beată de fericire (apropos există fericire???) îi şopteşte porumbelului “răspunsul” : Porumbelul aştepta “răspunsul” din altă parte, dar era mulţumit că a aflat “adevărul” dureros.
Crinul se plimba prin târg (solitar, melancholic şi fără griji) căutând să “cumpere” Paradoxul de la o tarabă invizibilă, plus că era important preţul, oferea un “preţ bătut în cuie”. Avea o sacoşă neagră (desenată cu inscripţia: “Tu eşti Noi!”) ce conţinea “obiecte de artă” achiziţionate de la “Muzeul din colţ”, acestea fiind: Linişte, Pace, Armonie, şi Iluzie. Acum căuta Paradoxul printre ruinele sociale, culturale, spirituale… însa conştiinţa (care înca mai funcţiona normal, aproape firesc) îl impinge spre Piaţa de catifea, care purta numele “Aporia”. Ciudat faptul ca nu-i era foame, mâncase înainte de “vizita” Meteoritului o porţie de Mister dulce şi picant. Mergea de câteva zile (ne)bune şi se gândea la “1000 de ani într-o zi”. In piaţă, un călugar Anonim face pe ,,Nebunul” şi cânta frumos, doar refrenul la piesa: “Vreau o Minune…”. Crinul aşa posomorât, “rătăcit în propria fire” are puterea de a zâmbi citind un “panou publicitar” zugrăvit cu o ironie drăguţă: “Mass-media a trecut în nefiinţă… cumpăra-ţi ziare vechi!” Lumea se înghesuia ce-i drept, dar Crinul îşi vede de drum… “Incotro mă duc?” (cugeta dânsul fără oprire)
O rabla de casetofon, urla într-o “veselie” capodopera muzicală ce mărturiseşte: “Vine o zi, vine o zi…când se va sfârşi. Nimeni NU va ştii (Absolut nimeni de pe terra) NU va şti/ Oare când va fi, oare când va fi…” Crinul se chinuia să-şi amintească cine interpretează cântecul, dar cu toate eforturile de Memorie, nu reuşeşte, însă nu uită că în adolescenţă iubea enorm aceste versuri şi trupa H……. , chiar dacă la modă era “muzica comercială”. Azi muzica suferă pentru că nu mai are glas. Muzica a gustat “perioada de tranziţie”, s-a transformat într-un monstru oribil şi suspină  Dorul după Muzica de excepţie.
Dorul este frăţiorul mai mare al Crinului. Dorul avea o vorba: “ Omul frumos, traieşte veşnic…”. Crinul medita profund ce-şi amintea vag, din Trecutul triumfător. Dorul fredona o melodie cu talent: “Amintirile mă răscolesc./Amintirile mă chinuiesc./Nu mai rezist…” Mezinul familiei (Crinul) ţinea mult la pasiunile fratelui mare şi în special la muzica pe care o asculta. Replica standard era: “Imi place… imi place… imi place!” Visul stăpâneşte Abisul. Intre vis şi Realitate se afla o punte imaginară, Crinul se fereşte să păşească pe Calea Adevărului –etern- Viu, Mintea îndemnându-l să aibă “noţiuni elementare” despre…
Din piaţă iese dezamăgit în “Bulevardul Unirilor”. Aici –brusc- îi apar în faţă “măştile” trecătorilor (oamenilor) grăbiţi, şi instantaneu îl bufneşte plânsul. Lacrimile curg lin ca o avalanşă şi în scurt timp inundă trotuarul. Cât pe ce să se înece un tip. Cine este tipul? Crinul “aleargă încet” să-l salveze şi deodată Cineva îl apucă de mână dreaptă zicându-i: “Lasă-l să moară… căci este o pură Fantezie sălbatică…” Cum?! “Tu eşti Noi?” (se miră Crinul) Tu eşti… prietenul meu cel mai Bun din copilărie? DA… Eu sunt! Trezeşte-te! Ce e cu tine? Sunt Eu doar Eu… Divinul, prietenul tău cel mai Fidel. După obişnuita îmbrăţişare, Divinul întreabă iar: “Ce ai păţit? Ce e cu tine Omule?” Crinul mărturiseşte cu mâna pe inimă: “Frăţioare, iubitul meu frate de suflet… NU STIU pe ce LUME SUNTEM?” Divinul, nu îl bagă în seamă pentru această chestiune… îi arată două “bilete de papagal” (incitaţii) la un Spectacol faimos. Crinul, răvăşit de atâtea peripeţii începe să râdă cu gura până la urechi, şi-i reproşează Bunului său Prieten: “ Eu sunt mort-viu şi ţie iţi arde de Spectacol… hai să fim serioşi!”
Divinul îi aduce aminte: “Dragă frate nu uita… SMERENIA este Raiul, iar Raiul – Fericirea veşnică.” Vino să vezi ce a mai rămas din lume. Lumea care te interesează “aici este” ) şi-i arată iar invitaţiile).
Curiozitatea ne omoară. Crinul acceptă “pariul cu fica” şi pornesc spre nemaipomenitul Spectacol. Mergem pe jos sau luam Taxiul? (se intreabă reciproc cei doi). Taxiul este super’ieftin… cunosc eu (zice Crinul) un altfel de taxi, l-am poreclit “taxiul pocăinţei”, la destinaţie şoferul te roagă să-l răsplăteşti pentru cursa cu un sfat de Pocăinţă şi răspunsul la această ghicitoare: “Ce e galben şi răsare./Azi e veşnic, mâine moare./Si Invie-n Sărbătoare./Si are Valoare Mîntuitoare./Ghici ca nu-i o ghicitoaare./ci o Preafrumoasa Floare./Dulce şi Strălucitoare./Cine este fraţioare?” Divinul, zâmbeşte ca în Icoana şi mângâie ironic pe Crinul “ofilit” de atâta zbucium interior. “Iar eşti uituc, Prietene (cuvântă cu glas puternic Divinul) răspunsul la nelămurirea (“ghicitoarea-întrbare” cu indicii grăitoare) şoferului “pocăit” este răspunsul la această întrebare.
Interpretarea nefirească a unor lucruri, seamănă cu boala netratată, sau pusă spre vindecare pe baza sorţii/destinului/norocului, altor leacuri băbeşti etc. “Noi nu ne certăm… ne corectăm cu dragoste unul pe celalalt, nu?!” (spuse Crinul) Exact… fără nicio discuţie. Nici nu încape umbra de îndoiala pritenia divino-umană se respectă după legile Dogmelor canonice. (mărturiseşte Divinul) Se lua cu vorba şi trecu Timpul. “Zboara Timpul şi se duce./Undeva să-şi facă Cruce…” (recita Crinul dintr-o poezie compusă de “nimeni”). Intunericul nu se vede în beznă, ci luminat cu “faptele credinţei”. Filosofia nu sunt Mama şi Tatăl naturali, după trup, ci sunt mama vitregă şi tatăl adoptiv. Cât de departe este ideea genială de concept, teorie, principiu… susţinută perpetuu la nivelul ipotezei? Cât de departe este moartea-clinică de sufletul nemuritor? Cât de departe este aproapele? In ce se măsoară distanţă de la Minte la Inima? Fericire are (este) “Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu” sau “Fericirea are chipul tău”? că prima parte miroase a “adevăr adevărat”. “Fericirea are chipul tău…” este o simplă Ispită. “Cred Doamne şi Mărturisesc că cel dintâi păcătos sunt eu…” Cine/ce sunt eu? Am să aflu vreodată “de ce?” eul nu-mi aparţine întru-totul?
Şi dăi fără de număr, cu filozofeala de copilaş, domnişorule Crin cu aromă de mister.
Prostia uneori este “greşeală de tipar”. Inima este Omul. Dar “este” cine este?
Măi tu ești sau te faci? (întreabă foarte uimit Divinul)
“Dacă tăceai, filosof rămâneai!” Cum adică? Tăcerea egal filosofie? “Intrebări fără răspuns” dar răspunsul fără revelaţie, de unde vine? Divinul săracul, “a rămas fără cuvinte”. Treaba noastră cea mai esenţială este să ne ..lepădăm de sine” şi  să ajungem întregi la Marele Spectacol de frumuseţe lumească, unde se va derula un concurs de “Miss farmecul nebuniei”.
Taxiul fuge cu viteza gândului. Soferul se dumireşte prin Inţelepciunea Divinului. Iată-ne ajunşi… cu o umilă întârziere, însă ce mai contează. Se anunţă concurenţii, în sala lumea fierbea de curiozitate. Prezentatorul (“Sclavul Fericit” cel mai obosit pământean) începe să enumere numele concurenţilor: nr.1 Showul; nr.2 … (Asculta cu distinsă Atenţie, scumpul meu frăţior, îndemnă Divinul pe tovarăşul zbuciumat de durere lăuntrică.) deci nr.2 Magicul; nr.3 Amorul; nr.4 Penibilul; nr.5 Umorul; nr.6 Normalul; nr.7 Frumosul Absolut. Membrii juriului sunt: Nihilismul, Senzaţionalul, Neantul, Misterul şi Artistul.
Crinul deja are o viziune mărturisitoare: “Vinovaţi suntem de necazurile lumii şi de suferinţele făpturilor necuvântătoare şi de suferinţele nevinovaţilor copii, fiindcă în căderea omului, s-a distrus fericirea şi frumusetea făpturii. […] “ (Condacul 3, Acatist pentru cei adormiţi, ed. Bunavestire – Bacău 2006)
Cum se desfăşoara “concursul” este poveste lungă şi Timpul scurt. Prezentatorul, invită o formaţie să “hipnotizeze” publicul până ce va cădea de acord juriul. Apetitul formaţiei (Extratereştrii) intră pe scenă cu tupeul caracteristic ficţiunilor contemporane. Peste câtva timp, juriul a decis… Preşedintele juriului (Neantul) anunţă: locul întâi ,Magicul. Locul doi: Showul. Locul tei: Frumosul Absolut. Locurile celelalte nu vă mai interesează… Lumea huiduie cu talent. Neantul continuă: locul patru - Normalul. Locul cinci - Penibilul, locul sase - Amorul, locul şapte –ce a mai rămas- Umorul.
Crinul sare ca ars… Cum?! Nesimţiţilor… (mărturiseşte Crinul, roşu de supărare) Locul Trei este Normal – Firesc – Adevărat… Primul Loc.
Divinul îndeamnă: “Tine-ţi minte în iad, dar nu deznădăjdui!” “Cei din urmă, vor fi cei dintâi.” Juriul închide Spectacolul cu “vorbe grele”: Frumuseţea nu câştigă la concursuri de frumuseţe.

ULTIMUL CUVÂNT

Cerul a fost şi va fi veşnic.

CITATE DESPRE CER

Ascultarea este scara cea mai scurtă către cer. (Sf. Vasile cel Mare)

Cerul înstelat deasupra mea, iar legea morală în mine. (Immanuel Kant)

 Când privesc albastrul cerului și orice albastru, încetez pe loc de-a mai aparține acestei lumi. (Emil Cioran)