De la suflet la suflet

Dănuț Belu

De la suflet la suflet

Cap. I

Mănăstiri din Vrancea

Mănăstirea Vărzăreşti - oază de linişte şi rai duhovnicesc

    Comuna Urecheşti, din judeţul Vrancea, a fost îmbogăţită de Dumnezeu cu două comori ortodoxe: Mănăstirea Vărzăreşti (cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" şi "Sf. M. Mc. Gheorghe") şi Schitul "Acoperământul Maicii Domnului". În acest articol ne-am propus să pictăm câteva impresii despre Mănăstirea Vărzăreşti. Este un superb aşezământ de maici (fostă mănăstire de călugări) ce străluceşte prin linişte şi har. Liniştea este elementul principal când păşeşti în curtea Mănăstirii. Acest loc sfânt te frapează prin isihie şi sfinţenie. Isihia naturii şi pădurii, nu doar isihia maicilor şi a Preacuviosului Pr. Ierom. Gavriil - duhovnicul obştei monahale. Mănăstirea Vărzăreşti este un minunat aşezământ de taină, ancorat profund în rugăciune şi dor. Dorul după veşnicie sau nostalgia paradisului, după cum vorbeşte Nichifor Crainic în cartea Nostalgia paradisului. În orice Mănăstire, omul postmodern se rupe de vraja lumii şi coboară din spaţiul virtual în spaţiul liturgic.

   Rămânem în contextul: isihie, sfinţenie, rugăciune şi dor de Dumnezeu, şi   amintim că aici a vieţuit un mare ascet şi stareţ: Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi. Evenimentul se petrece în anul 1764. Sfântul a venit de la Muntele Athos fiind în drum spre Mănăstirea Neamţ, a poposit câteva luni la Vărzăreşti. Chiar dacă nu a stat mult, ne putem bucura de amprenta Sf. Cuvioase Teodora de la Sihla, prin anii 1700. Sfânta a vieţuit într-o chilie de pe deal, frumos amenajată în prezent. Pelerinii şi credincioşii pot vizita grota în care a trăit sfânta, dar nu o pot găsi îngropată în incinta mănăstirii, precum este Cuviosul Vasile de la Mănăstirea Poiana Mărului.

     În treacăt, în Mănăstirea Vărzăreşti au vieţuit renumiţi monahi înduhovniciţi şi cărturari, precum arhimandriţii Dionisie, Teofilact, Clement şi Zosima. Mănăstirea Vărzăreşti a fost înfiinţată în anul 1644, având ctitor pe boierul Radu Vărzaru - mare dregător domnesc al voievodului Matei Basarab al Ţării Româneşti. De la deosebita viaţă duhvonicească, purcedem la cultură şi istorie. Astfel sunt toate Mănăstirile din România. Trăiesc întru comuniune prin har, asceză, cultură şi istorie.

    Drumul către Mănăstirea Vărzăreşti nu este deloc anevoios. De pe şoseaua E 85 se intră în Comuna Urecheşti şi se parcurg 8 km, dintre care 3-4 km prin pădure, începând din satul Palanca. Mănăstirea se află într-o frumoasă poiană, înconjurată de pădure. Cadrul natural, izvorul şi lacul din curtea mănăstirii te fascinează. Aşadar, mărturisim că Mănăstirea Vărzăreşti este o oază de linişte şi un rai duhovnicesc în care trebuie să ajungeţi cât mai curând.

Schitul Urechești - un mic popas duhovnicesc 

 

    Credincioșii din zilele noastre au diverse probleme (cea mai întâlnită problemă este depresia și tinerii care nu se căsătoresc și trec de 30-40 de ani) , și în ciuda faptului că Protv denigrează biserica, oamenii nu se leapădă de Biserică, fiindcă ei nu pot să trăiască fără a avea o relație personală cu un părinte duhovnic, precum este Părintele Macarie de la Schitul Muntioru - Vintileasca.

   Suntem obișnuiți cu Mănăstiri mari și frumoase. Ajunși la schitul Urechești, ne frapează faptul că aici este o biserică  mică, ca un paraclis și nu prea avem ce vizita prin împrejurimi fiind vie și pământ arabil.

   Totuși, acest mic locaș este o minune și un îndrumar întru hărnicie și răbdare. Prezența Pr. Drăgoi și evlavia măicuțelor, face din acest schit un mic popoas duhovnicesc. Multă lume vine să-l cunoască pe părintele Drăgoi și să caute vindecare prin spovedanie și rugăciune. Conștiința nu ne lasă să părăsim izbăvirea de boli și patimi, prin credință.

   Schitul Urechești și-a pus amprenta prin Pr. Drăgoi și îi dorim multă sănătate și putere în tot ceea ce face! Nu uităm nici de Pr. Petruș Argatu și Maica Stareță, care a reușit cu 3-4 surori să facă lucruri deosebite.

   Schitul a fost înființat în anul 2000, în clădirile fostului CAP Urechești, astăzi proprietate a Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei. Așezământul monahal are statut de metoc al Arhiepiscopiei. Este amplasat pe creasta unui deal cultivat cu viță de vie. Hramul - Acoperământul Maicii Domnului.

   Cum se ajunge la acest Schit? Din șoseaua E 85 , se intră în comuna Urechești și se parcurge aprox. 5 km, ținând cont de indicatoare.

    Vă așteptăm cu drag să luați binecuvântare de la Părintele Drăgoi, co-slujitor la Schitul Urechești! MARE ȘI BUN ESTE DUMNEZEU!

În drum spre Mănăstirea Tarniţa

   Cu adevărat sunt unele locuri binecuvântate de Dumnezeu. Ai senzaţia că picior de om nu a călcat pe acolo, dar de ai curaj să mergi (ziua sau noaptea) prin pădure, poţi vedea că drumul duce spre o Mănăstire minunată şi sfântă. Ce Mănăstire şi unde? Mănăstirea Tarniţa, dragi cititori. Din comuna Boloteşti, jud. Vrancea. O superbă Mănăstire ascunsă undeva prin pădure la o anumită altitudine. Noi am mers ziua şi ne-am întors noaptea pe jos prin pădure. O experienţă nemaipomenită. Un pelerinaj extraordinar. Mă gândesc şi mă întreb la ce te îndeamnă Mănăstirea? La smerenie, post şi rugăciune. Mergând în vizită la Mănăstire înveţi să faci ascultare, înveţi să iubeşti cu adevărat şi observi că ortodoxia pune accent pe rânduială şi bună cuviinţă. La fiecare Mânăstire descoperi o altă lume. O lume duhovnicească şi o bucurie de nedescris. O lume ancorată în cer. 

   Puncte de reper: Sfânta Mănăstire Tarniţa a fost ridicată în anul 1702 de călugării Schitului Babele. Numele mănăstirii se presupune de a fi de origine sârbă, termenul tarniţă fiind folosit în Moldova cu înţelesul de şa. Călugării se retrag în acest loc liniştit (într-o poiană a Dealului Măgura Odobeşti, 900 m altitudine), însă din păcate în Primul Război Mondial sunt produse multe pagube şi mănăstirea are de suferit. În anul 1950 va fi transformată în chinovie de maici. În urma Decretului 410/1959, maicile vor fi alungate din mânăstire, aceasta ajungând în ruină. A fost reînfiinţată după 1990. Vechea biserică din lemn - monument istoric (1702-1734) a fost distrusă de un incendiu, în 2006. În 2008 s-a aşezat piatra de temelie a unei noi biserici pe locul celei distruse, slujbele ţinându-se în paraclisul de iarnă. Hramul - Adormirea Maicii Domnului, adresă: sat Găgeşti, com. Boloteşti. Stareţă: Monahia Tomaida Cioristeanu, 11 vieţuitoare, viaţă de obşte.

Cap. II

Locuri frumoase şi bucurie

Bisoca - rai de taină

    Omul de azi este bolnav de griji și bolnav de timp, precum spune dra. Cătălina Dănilă în cartea: Romanul omului bolnav de toate. Toți avem probleme mai mici sau mai mari. Problemele umane pleacă de la suflet. Suferim de stres (depresie), apatie și plictiseală. Din păcate, plictiseala a devenit o boală. Vrem să ieșim din această stare nefirească? Unde să ne ducem să trăim simplu și frumos?  

   Recomand cu drag: Bisoca. Bisoca este un rai de taină din toate punctele de vedere. Această minunată comună din jud. Buzău, te face să te simți om cu adevărat. Bisoca îți oferă cele mai superbe peisaje. Campusul de elevi, înființat de Pr. Mihail Milea. Mănăstirea  Poiana Mărului și Mănăstirea Găvanu. Muntele de sare. Lacuri. Pădure...  

   Bisoca te fascinează. E un loc preferat de sufletul meu. E ceva deosebit din câte am văzut prin România și nu e foarte departe. Se poate ajunge și pe la Dumitrești-Jitia, jud. Vrancea, dar cel mai indicat e pe E 85 și din Buzău sunt aprox. 80 km până la destinație. Prin Bisoca poți să te rătăcești, fiindcă nu ai cum să te pierzi în neant. La Bisoca urci la cota 1300, dar cel mai frumos e că ai senzația că urci în cer. Mergeți și vă lămuriți! Bisoca e un loc cu totul și cu totul special.

 Avem o țară frumoasă ca un cântec...

 

     Ne place să vedem poze, imagini, filme frumoase din România. Dar nu prea ne place să vizităm România, fiindcă e cam scump să te plimbi pe ici, pe colo. Alexandru Vlahuță a scris despre România pitorească. Să numim și noi România - o frescă a cerului. O pictură zămislită de bunul Dumnezeu. Ne lăudăm că avem toate formele de relief. Ne bucurăm când a zis Papa Ioan Paul al II-lea, că România este grădina Maicii Domnului, dar de ce nu cunoaștem real această Românie minunată și splendidă?

   Cât de frumos e un peisaj la tv, pe internet, în manualele de geografie sau în revistele de specialitate; nu se compară cu realitatea palpabilă și vizuală. Nimic nu se compară cu cadrul natural.

   T. Arghezi ar zice: vreau să pipăi și să urlu este... Da, România este genial de frumoasă, dar nu e vizitată. Nici din interior, nici din exterior. Prea puțini turiști vin aici la noi. Din ce cauză? Fiindcă stăm prost la capitolul infrastructură, indicatoare, cazare și comunicare.  Majoritatea nu vorbim nicio limbă străină (engleză sau franceză măcar). Cum să te înțelegi cu un turist străin? Prin semne?  Păcat de noi, avem un potențial turistic extraordinar, dar nu avem o politică serioasă, nu avem civilizație și curățenie. Nu știm sau nu vrem să ne facem plăcuți. Maramureș, Dobrogea, Ardeal... sunt zone ceva mai răsărite. De ce nu este toată România astfel?

    H. R. Patapievici întreabă prin cartea Omul recent: ce se pierde atunci când ceva se câștigă? Ce pierdem dacă punem accent pe omenie, bun-simț, spirit civic, solidaritate și cuviință?

Cap. III

PĂRINTELE MACARIE

PĂRINTELE MACARIE - OMUL IUBIRII

 

    Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port...  Părintele MACARIE BEȘLIU, de la Schitul Muntioru - Vintileasca, frapează prin simplitate și smerenie. Este Omul-Iubirii și Omul-Rugăciunii. Doar o clipă să-l vezi pe Părintele MACARIE și deja ești ancorat în veșnicie și rai. Raiul duhovnicesc după care tânjim toți credincioșii. Credința nu este o formă absurdă de psihologie și mimetism religios. Nu este nici bigotism sau habotnicie. Credința este un mod de viață firesc. Credința creștină este firea omului. Credința creștină este mărturisirea (prin cuvânt, viață și fapte) adevărată întru Domnul nostru Iisus Hristos.

   Părintele MACARIE este un minunat mărturisitor și trăitor întru Hristos Domnul. Numele Macarie în limba greacă înseamnă "fericit". Părintele MACARIE de la Schitul Muntioru, cu siguranță este un om fericit. Trăiește o bucurie sfântă în Hristos. Prima dată când îl vezi pe Părintele, ai senzația că ești în cer. Părintele MACARIE are cerul pe buze și Iubirea în inimă. Te privește cu cei mai frumoși ochi și îți deschide un nou orizont duhovnicesc. Este o mare binecuvântare să te întâlnești cu Părintele MACARIE, măcar pentru câteva minute. Eu am fost la Părintele de trei ori până acum. Recunosc că îmi este mai drag Părintele Valerie, ucenicul Pr. MACARIE, dar nu putem face diferență între un om cu viață sfântă și un om profund duhovnicesc. Ne aplecăm cu smerenie în fața Părinților cu viață aleasă și mulțumim Bunului Dumnezeu pentru acești Duhovnici deosebiți.

    Acum se ajunge greu la Părintele MACARIE. La Poiana Mărului se ajungea mult mai bine și mai ușor. Aici sus pe "muntele mântuirii" (Muntioru) se ajunge cu osteneală și mare efort. Dar să știm că nimic nu este ușor în viața aceasta numită o vale a plângerii. Mai ales când ai o suferință grea. Uiți de toate și mergi cu drag la Părintele MACARIE, pentru vindecare, izbăvire și liniște. Schitul Muntioru îți dă o pace de nedescris. Este un loc decupat din rai. Duhul rugăciunii e prezent de jos până sus. Viața duhovnicească coboară și urcă. Viața trebuie să fie un urcuș duhovnicesc, dar de la păcate ne mai scăpam în abisul deșertăciunilor lumești. Cădem în mlaștina desfrâului și uităm de post și rugăciune. Suntem comozi și punem accent pe plăcere. Părintele MACARIE pune accent pe sfințenie și iubire. Nimic fără IUBIRE. A iubi... iubire. Cel mai frumos în viață este să iubești și să fii iubit. Iubirea vindecă orice boală. Părintele MACARIE este Omul-Iubirii. Om cu "o" mare și Iubire cu "i" mare. De unde a ajuns Părintele la această calitate de OM-IUBIRE? De la o dragoste sfântă pentru Dumnezeu și de la o smerenie deosebită. Dragostea și smerenia sunt pe aceiași potecă în contextul duhovnicesc.    SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE! SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU BUCURIA DE A AVEA LA NOI ÎN VRANCEA PE PĂRINTELE MACARIE! AMIN!

Cap. IV

8 MARTIE

Felicitare pentru mama!

   O mamă să ai / Şi-un suflet în rai. / O mamă să fii, / Să duci dorul la copii. Cuvântul MAMA este cel mai sublim şi divin cuvânt din lume. O lume săracă fără MAMĂ, o lume fără Cuvânt - fără Dumnezeu.

   Maica Domnului fiind modelul absolut de mamă. Ce mamă a suferit mai mult ca Maica Domnului? Nu pot spune că mama mea nu a suferit şi nu suferă pentru noi. Orice mamă are un dor nestins şi o suferinţă anume. Mămica mea suferă cu dragoste şi nădejde în Dumnezeu. Mă uit la ea câte necazuri o apasă şi ea tot este prezentă în lumina credinţei şi a iubirii de fii ei. Pentru toate şi pentru tot, îi mulţumesc şi îi dăruiesc un buchet de lacrimi şi un zâmbet plăpând ca o floare! Îi mulţumesc pentru că este mama noastră şi ne-a crescut frumos! Îi mulţumesc pentru viaţă, sănătate şi educaţie! Îi mulţumesc pentru naştere şi creştere întru conştiinţa lucrului bun şi omeniei! Îi mulţumesc pentru jertfă şi pentru faptul că este cea mai minunată mamă din univers!

   Mama mea cu drag şi dor / Te iubesc şi te ador...

Cap. V

DE LA SUFLET LA SUFLET

Cel mai frumos cadou de Crăciun

 

    Cel mai frumos cadou de Crăciun este dragostea. Dragostea de a dărui și de a face un copil să zâmbească. Acel copil cu ghetele rupte și cu haine ponosite. Acel copil care nu are nicio vină că s-a născut sărac și acel copil care știe că sărăcia nu este o virtute sau o mizerie, ci o cruce pe care unii o poartă cu demnitate.

   Important nu e ceea ce dăruim de Crăciun. Important este cum dăruim. Bine e să dăruim din inimă și din suflet. Nu avem ce să dăruim? Nu-i nicio problemă, să dăruim o faptă bună, un zâmbet, o vorbă bună, un colind...

     Degeaba donăm prin SMS - 2 euro, dacă noi nu avem nicio deschidere către persoana căruia dăruim. Degeaba dăm un SMS de Sărbători și de Crăciun cu "Sărbători fericite" (iar noi suntem triști) cu "La mulți ani!", dacă noi nu trăim ceea ce scriem. O felicitare, o urare se face din inimă și cu dragoste. Dragostea este argumentul principal în acest context al dăruirii și astfel ajungem la ceea ce a spus monahul Nicolae Steinhardt prin "dăruind vei dobândi".

     Dăruiești dragoste și primești cel mai frumos zâmbet. Dăruiești o inimă caldă și primești un suflet smerit și blând. Totul e să dăruiești cu bucurie. A dărui înseamnă a face un om fericit. Iar a fi fericit înseamnă a avea dragoste, fiindcă dragostea este darul cel mai de preț.

Din ce trăiesc săracii?

    Săracii trăiesc din mila altora, se spune. Nu, săracii trăiesc din bun-simț și omenie. Au frică de Dumnezeu. Săracii au cea mai mare bogăție: credința.

   Nu toți săracii sunt credincioși, precum nici toți bogații nu sunt necredincioși. Nu e nimic bătut în cuie în acest context, doar că ne-am obișnuit cu fel și fel de prejudecăți și ne place să punem etichete.

     Auzim la tv: săracii sunt un caz social... Perfect greșit. Săracii sunt oameni. Majoritatea au conștiință adevărată și mulțumesc lui Dumnezeu pentru puțin. Distinșii politicieni îi folosesc în scopuri (caritabile) - pardon - , electorale. În lumea politikiei (asta ca să nu-l uităm pe contemporanul Caragiale) săracii sunt socotiți bazin electoral, masă de manevră, turmă, sclavi fericiți, roboți ușor de manipulat...

   Săracii nu sunt animale. Politicienii sunt în mare parte jivine, dar asta-i altă poveste. Săracii, ca să nu uităm acest aspect deosebit, sunt oameni buni la suflet. Nu trăiesc în mizerie. Nu trăiesc în sărăcie. Săracii trăiesc în credință, omenie și demnitate.

     Săracii sunt oameni adevărați și dăruiesc nu din ce au, ci din ce nu au. Săracii dăruiesc totul și nu pierd nimic. Viața lor e frumoasă, chiar dacă e lipsită de bucuriile bogăției. Banii nu sunt o problemă pentru ei, banii sunt ceva firesc și sunt câștigați corect. 

    Din ce trăiesc săracii? Din muncă cinstită, credință, nădejde și dragoste.

De ce plângem din iubire?

   Pentru început, încerc să definesc iubirea. Iubirea este... Ce este iubirea? Iubirea este totul. Nu există definiție pentru iubire. Iubirea este un pleonasm ancorat în genul feminin și masculin. Eu simt iubirea ca argumentul ființei mele. De mic copil iubesc și-mi place să iubesc. Trăiesc să iubesc și iubesc să trăiesc.

   Nu știu ce este iubirea, dar iubesc... ador să iubesc. Poate iubirea este fericire. Iubim să fim fericiți? Sau de ce iubim? ... Ne e drag să iubim și să fim iubiți, însă nu e doar fericire în iubire. În iubire curg și lacrimi. Lacrimi de iubire. Așa că m-am gândit să întreb: de ce plângem din iubire?

     Lacrimi de iubire și dor. Putem spune că plângem de dor sau oare suferim din iubire? Nu putem exclude din contextul iubirii: suferința. Suferința umană - tema principală în romanele lui F. M. Dostoievski.

     Și eu am plâns din iubire. Și eu am suferit din iubire și am avut o pseudoexperiență în iubire, dar acum am descoperit iubirea și mulțumesc bunului Dumnezeu, pentru acest eveniment frumos și minunat.

   Totuși, de ce plângem din iubire? Plângem de dor... Plângem fiindcă nu suntem vrednici de veșnicie în raiul iubirii. Limităm iubirea la anumite plăceri trupești și pângărim veșnicia cu gelozie și despărțire. Plângem pentru că nu știm să iubim cu adevărat.

De ce despărţirea înseamnă depresie?

   Unora ne place să trăim ca-n filme. Tratăm viaţa nu ca ceva real, ci ca o ficţiune. Intrăm în mediul virtual şi nu mai ştim să ieşim de acolo. Căutăm totul pe net. Vrem să găsim şi marea dragoste tot pe net. Trebuie să fie ceva confortabil, comod. Să stăm acasă pe chat şi să vină dragostea la noi. Noi stăm şi aşteptăm… oare vine?

   Nu ştim dacă vine sau nu dragostea, dar ce ne facem dacă vine despărţirea? Stăm şi ne întrebăm: de ce despărţirea înseamnă depresie? Despărţirea vine atunci când nu există dragoste adevărată, iar depresia apare acolo unde lipseşte cu desăvarşire rugăciunea.

   Pentru ce să ne rugăm dacă nu avem parte de iubire, pace şi armonie? Ne rugăm atunci când ne despărţim? Nu prea ne arde de rugăciune, stăm şi plângem şi ne autovictimizăm. Păi atunci la ce ne mai întrebăm de ce apare depresia? Da, nu e de glumă, depresia apare acolo unde nu există o viaţă duhovnicească activă. Depresia nu apare doar pe fond nervos. Depresia este şi atunci cand ocoleşti de tot Biserica şi rugăciunea.

   Normal, ne regăsim în acest context doar dacă avem tangenţe cu credinţa. Unde nu este credinţă nu este adevăr şi nu este Dumnezeu. Religia este ignorată acolo unde nu există credinţă. Pentru S. Freud, religia era considerată "nebunie în masă". Nu ne referim la această lume atee care pune doar accent pe psihologie. Nu ştiu cum se tratează depresia unde nu există strop de credinţă. Frumos ar fi să se trateze prin iubire şi convertire. Omul e firesc să se convertească la iubire şi să ierte din tot sufletul. Iubirea şi iertarea vindecă orice boală psihică, inclusiv depresia.

Cap. VI

Iubirea de înţelepciune

Lumea filosofiei şi lumea dragostei

   Poate lumea mea nu este lumea dragostei şi a iubirii fizice, poate lumea mea este lumea filosofiei şi a iubirii de înţelepciune. Îmi este dragă şi iubirea de suflet şi iubirea eros, dar mai dragă îmi este iubirea de frumos - filocalia, însă nu sunt practic în acest context deosebit.

   Se vorbeşte pe undeva de iubire platonică. Sincer să fiu, nu ştiu cum se manifestă această iubire. La mine ori este iubire trup şi suflet (adică iubire cu adevărat), ori nu este iubire deloc. Am încercat să iubesc şi am vrut să fiu fericit prin iubire, dar am găsit altceva: tristeţe şi suferinţă. Eu nu mă regăsesc în suferinţă, eu mă regăsesc în iubire şi adevăr.

   Sper să nu ajung să filosofez aiurea despre iubire şi să nu trăiesc acest sentiment minunat. Nu vreau să fac din iubire o filosofie sau din filosofie o iubire oarbă. Vreau să trăiesc ancorat în lumea filosofiei şi lumea dragostei fără să cred că sunt două lumi paralele. Vreau să urlu şi să pipăi este - iubire...

Lumea cărților

    Oamenii de azi își cumpără mașini străine, haine scumpe, telefoane mobile de ultima generație, laptop-uri și alte obiecte de lux. La mall se mănâncă bine (de preferat fast-food) și se cheltuiesc câteva sute de lei. Nimic anormal într-o societate postmodernistă și super civilizată.

    Niște oameni nebuni , în toată goana asta după aur, cumpără cărți. Să fie sau să nu fie un paradox? Problema e alta. Nu are rost să ne ferim a spune lucrurilor pe nume și a vorbi pe șleau. E foarte adevărat, oamenii care cumpără și citesc cărți, sunt considerați nebuni.

    Cine știe, poate chiar este o nebunie să citești astăzi și să cumperi cărți, nu-i așa? Sau... ce folos să citim cărți? De ce sunt acești oameni nebuni ancorați în lumea cărților? Ce au cărțile în plus? Ce valoare au cărțile?

    Cărțile au viață, au suflet, au o viziune genială, o conștiință aparte și o credință nemuritoare. Cărțile au un ideal frumos. Cărțile te fac să gândești cu adevărat. Cărțile îți deschid un orizont vast. Cărțile aduc bucurie, tristețe și lacrimi. Cărțile te ajută să călătorești peste tot. Cărțile au un sens și univers virgin. Cărțile sunt ca o lume, o lume în care există doar o poartă de intrare. O lume fermecată și fascinantă. O lume minunată: lumea cărților.

Cap. VII

Asta e părerea mea

Facebook - comunicare fără comuniune

    Internetul a devenit sinonim cu facebook. Această rețea de socializare e în prim-plan de câțiva ani (mai ales în viața tinerilor) și provoacă dependență. Dl. Radu Preda (teolog) , ne vorbește într-un articol din revista ROST, despre acest aspect: comunicarea fără comuniune. Nu are în vedere doar site-ul socialist (denumit astfel de criticul literar, Daniel Cristea-Enache) facebook, ci toate rețelele de socializare din zona on line.

   Să trasăm o viziune față de facebook. În articolul prezent ne interesează acest context. Lumea de azi e bulversată (zăpăcită, dezorientată, adormită...) și hipnotizată de anumite curente New Age. Se pune mult accent pe prejudecăți și pe informații de la tv și în special informații accesate de pe net.

    Lao Tz ne îndeamnă să numim lucrurile corect. E corect cum gândim, trăim ... și ce facem noi astăzi... stând ore-n șir pe facebook? Parcă zici că e ceva magic. Pare o magie acest site facebook.

   Până la urmă, la ce e de folos facebook? Este de folos dacă stăm și lucrăm ceva concret, fără să pierdem timpul cu mii și mii de poze kitsch și postări ciudate. Știm ce se petrece în conștiința omului recent, dorește cu orice preț să se afirme. Nimic rău în asta, dar nu e normal să te afirmi cu nimic. Mulți sunt de părere că societatea postmodernă, promovează filozofia nimicului și mai ales filozofia stomacului.

   Facebook propune un alt tip de comunicare. Totul activează în mediul virtual. Cred că e cazul să revenim la normalitate și simplitate! Facebook nu e un site rău, doar că nu e folosit rațional. Lumea stă pe facebook pentru like-uri și comentarii. Lumea nu înțelege că acest mod de comunicare e lipsit de comuniune. Relația clasică - față către față, nu relația facebook, chat, messenger, sms, twitter, watzap etc. Totuși, foarte multe persoane avem cont și pagină pe facebook și nu renunțăm. Să fie oare această comunicare on line de viitor?

Muzica e viața mea!

     Aproape toată lumea ascultă muzică. Se spune că muzica e mai tare decât poezia prin armonie și ceea ce transmite. Dăm muzica la maxim. Ascultăm multă muzică. Muzică comercială în general. Tinerii ascultă acest gen de muzică. Părinții noștri ascultă muzică populară specifică tradiției, culturii și folclorului român. O muzică... care alină dorul și te face să trăiești ceea ce se cântă.

    Și eu, dat fiind faptul că sunt DJ am ceva special pentru muzică. Sunt pasionat de muzică. Andrea Bocelli ne recomandă altfel de muzică: muzica tăcerii. Nu caut să fac aici o selecție de muzică. Spun doar că muzica adevărată e muzica de suflet.

    Muzica în care ne regăsim și ne aducem aminte de ceva frumos. Fără muzică și frumos, viața postmodernistă e zgomot, haos și beznă.

    Avem nevoie de muzică, dar cel mai mult avem nevoie de iubire. Da, recunosc... muzica e viața mea, dar iubirea e mai puternică decât orice. E bună muzica, însă uneori e mai bine să fie liniște. Nu putem asculta muzică la nesfârșit, dar să iubim veșnic se poate.

    Muzica și iubirea au ieșit la dans. Cine cu cine face pereche?

Tinerii și sexualitatea

 

    Tinerii de azi merg pe principiul: fac ce vreau, dar știu ce fac! Fac orice, numai să-mi fie mie pe plac, ar spune tinerii pasionați de facebook, manele, tutun, alcool și sex. Trăiește clipa (filozofia Vodafone). Hedonismul și narcisismul a luat amploare la o vârstă foarte fragedă. Pornografia și sexualitatea nu mai sunt de mult subiecte tabu.

    Tinerii vor sex și bani, fără să se gândească deloc la consecințe. Mentalitatea sexistă și materialistă e la modă. Dar moda se schimbă. Nimic nou sub soare (Eclesiastul). Totuși, această generație tânără are impresia că în lume se mănâncă sex pe pâine. Oare totul se rezumă la sex, bani și mașini?

    A face sex nu înseamnă a face dragoste. Iar a face nu înseamnă a fi... a fi sau a deveni întru ființă, precum scria C. Noica în celebra carte Devenirea întru ființă. Acum nu știu dacă S. Freud are dreptate când zice că suntem ființe sexuale și atât.

    Sexualitatea a deviat prin anii '60. Revoluția sexuală a izbucnit în acest context. Ceea ce a fost cândva cu iz de normalitate avem astăzi sub diverse forme surogat sau de tip caricatură (să nu uităm cine a câștigat Eurovision anul acesta 2014 - adică femeia cu barbă). În fine, trecem mai departe.

    Nu negăm nevoia de iubire, încercăm doar să tragem un semnal de alarmă. Prea se exagerează cu aluzii (obscene) la sex, pornografie și masturbare, în lumea tinerilor. Cu toate că deranjăm viziunea nihilistă a Protv-ului, recomandăm în acest sens cartea Tinerii și sexualitatea de Danion Vasile. Cartea tratează subiectul pe șleau și spune clar lucrurilor pe nume. Lămurim tinerii de azi că sexualitatea nu este un mod de viață? Depinde de persoanele cu care stăm de vorbă. Unii se lămuresc și înțeleg că nu trebuie să ne raportăm la sex în mod absolut. Alții aleg răzvrătirea și fredonează non-stop refrenul: suntem tineri ce ne pasă/când viața e așa frumoasă/ poți să ai tot ce-ți dorești/când toți te plac așa cum ești...

 Simpli trecători

   Ne întâlnim pe stradă cu diverse persoane și ne-am obișnuit să trecem în grabă pe lângă niște oameni necunoscuți. Ne-am întrebat vreodată, cum ar fi să ne oprim din mers și să interogăm un om prin cuvintele: ce faci și de ce ești trist?

   Putem să privim în ochi pe cei care trec pe stradă și să le zâmbim? Suntem fiecare în gând cu problemele noastre și mergem în drumul nostru, dar nu ne costă nimic să privim semenii cu drag și să nu-i catalogăm drept niște simpli trecători.

   Se tot vorbește de spiritul civic , dar într-o societate bulversată și fără repere, acest spirit e fad și morbid, ca să nu zic aproape muribund.

   Ne place să ne uităm în trecut și să spunem că era mai multă omenie și educație. Lumea pe stradă atunci era mai veselă, decentă și liniștită. Privirea bărbaților nu cădea mereu pe formele și fusta scurtă a femeilor.

   Acum , în acest context postmodernist și ultra'tehnologic, de ce nu poate să fie mai multă solidaritate și mai mult respect? Ce ne lipsește în lumea de azi? Oare bunul-simț și cultura?

   Schimbarea poate să înceapă cu strada. Din simpli trecători dacă încercăm să devenim oameni de suflet și să ne purtăm civilizat, lumea va fi altfel. E așa greu să ne privim (pe stradă) pur și simplu frumos?

 Circumstanțe atenuante

  Să luam un caz de viol, crimă, furt, corupţie, mită... şi să analizăm în context această problemă. Dacă se săvârşeşte o faptă reprobabilă, se vorbeşte pentru început de prezumţia de nevinovăţie şi se pune accent (foarte mult) pe drepturile omului.

   În altă ordine de idei, o persoană care săvârşeşte o faptă abominabilă nu-şi recunoaşte niciodată vina, ci face uz de aşa-zisele circumstanţe atenuante.

   Nu sunt eu de vină că am făcut nu știu ce (ar zice un infractor), ci societatea. De ce spunem că alți factori împing individul uman să facă un rău anume? Probabil ne e teamă să recunoaștem că "omul e un despot din fire" (Dostoievski), și ca să nu mai fie omul stăpânit de fărădelegi e bine să fie ancorat în spiritualitate, literatură, cultură, artă, muzică, tradiție, muncă și tot ce face omul frumos și sănătos.

   După ce dăm vina pe societate (în caz de ceva rău și urât), căutăm să ne scoatem prin altele: băutură (n-am vrut... eram beat...), nervii, întâmplarea, anturajul, etc.

   Astăzi avem un alt fenomen care amplifică aceste circumstanțe atenuante: uciderea din culpă. Până la urmă, omul voind să scape de temnița conștiintei, ajunge să dea vina pe femeie, pe diavol și nu în sfârșit, pe Dumnezeu.

   Omul nu poate să-și asume săvârșirea unei fapte ilegale și inumane, fiindcă nu vrea să accepte etichete gen: criminal, pedofil, violator, profanator, hoț, pușcăriaș...

   Adevărul că și semenii din jur nu sunt normali în acest sens și pun mereu gaz pe foc sau sare pe rană. Poate există un accident din greșeală, însă omul contemporan nu iartă, dar bunul Dumnezeu iartă orice, numai să fie pocăință cu adevărat și renunțarea la a căuta diverse circumstanțe atenuante.